Așa cum pentru viața trupească a omului este nevoie de aer, hrană și adăpost, tot așa și viața duhovnicească are trebuință de aerul, hrana și adăpostul potrivite.
Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.
Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul, și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins.
„Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi. Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide ini- mile în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele în apă. Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns. Dacă voim ca Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință, să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă, și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ne va face să fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. Dar cum se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară – grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor, deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.” Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri, și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!” /I Thes. 5:17/
Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. De ce, atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?… Trebuie să ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici, fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Nou- lui Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu mine.” /Apoc. 3:20/
Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta. Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări mântuitoare care suie către Dumnezeu.
Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.
FAPTELE SĂVÂRșITE ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU
Hrana care întreține viața duhovnicească sânt faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu. Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia. Vameșul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate și a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s’a mântuit. /Lc. 18:10-14/ Și Fariseul ar fi putut să se mân- tuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveșmântat în smerenie. Dar el s’a trufit și tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învățăminte: 1. Faptele bune săvârșite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire și 2. Pocăința smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârși fapte bune duce la mântuire.
Dar există și o a treia situație: săvârșirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândește să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împăti- mește mintea și pervertește inima. Omul acesta, continuând să tră- iască trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună drep- tate poate fi numit un „mort viu.” Firește, Dumnezeu poate să-l învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui Creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu. /Iez. 18:23; 33:11/ Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viață, în- deosebi prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl cheamă la pocăință. Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s’au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. /Lc. 19:27/ Într’un înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase ceva pe care i-l încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.
Răbdarea
A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea. Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care „întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ – ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.
Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări, adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară.
Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele – un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.
Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana lui este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară – adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări.”
Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa! Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dum- nezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie. Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/
Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic, dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.
Viața duhovnicească a creștinului ortodox / Arhimandritul SERAFIM ALEXIEV
