din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980
Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca?
Stând toamna şi privind adeseori la porumbul care nu s-a copt pe câmp… la grâul pe care l-a culcat apele, ploile şi vânturile şi l-a ajuns august nesecerat, cu cine ne putem certa şi judeca, dacă Dumnezeu, Căruia-I eram datori recunoştinţa şi mulţumirea, n-a făcut să vină belşugul şi binecuvântarea pe care poate n‑am cerut-o îndeajuns? Ci a făcut să vină mustrarea şi încercarea peste noi.
Să ne aducem aminte că suntem datori nu numai să-I cerem, ci să-I şi mulţumim lui Dumnezeu.
Am văzut oameni bolnavi care au chemat preoţi şi au făcut Maslu; şi, în stările cele mai grele, Dumnezeu le-a dat vindecarea şi izbăvirea…
Dar n-am mai văzut, după ce au fost vindecaţi, să-i cheme iarăşi pe cei care s-au rugat când erau bolnavi şi strâmtoraţi, să spună: „Haideţi acum să-I mulţumim lui Dumnezeu, că m-am făcut sănătos”…
Am văzut oameni la începutul inundaţiilor, furtunilor, trăsnetelor, strigând către Dumnezeu: „Doamne, scapă-ne!”. Şi Dumnezeu i-a scăpat. Dar n-am mai văzut după aceea oameni îngenuncheaţi cu recunoştinţă, să-I mulţumească lui Dumnezeu acolo unde fusese să-i ajungă prăpădul şi Dumnezeu i-a izbăvit, să-I mulţumească pentru că au fost scăpaţi.
Am văzut oameni care, la începutul războiului sau în clipele cele mai grele ale cutremurelor, ale furtunilor, ale inundaţiilor, s-au rugat strigător şi stăruitor către Dumnezeu, iar după ce a trecut nenorocirea, nu şi-au mai adus aminte să-I mulţumească lui Dumnezeu, Care i-a salvat.
Am văzut ochi plini de lacrimi la timpul rugăciunii de cerere. Dar aşa de puţini ochi am văzut plini de lacrimi de mulţumire şi de recunoştinţă după ce au fost izbăviţi.
Niciodată să nu uităm aceasta!
S-a amintit aici despre nume din Sfânta Evanghelie, despre Maria Magdalena şi despre cineva din latura Gherghesenilor, unde Mântuitorul se dusese cu corabia pentru un suflet care se ruga. Sau dacă nu se ruga el, poate se ruga cineva stăruitor pentru el. El era atât de nenorocit, încât nici nu mai ştia să se roage lui Dumnezeu.
Dar avea pe cineva… Poate mama lui… Poate un frate… Poate un milostiv care şi-a adus aminte că Dumnezeu poate să-l salveze şi din starea în care era nenorocitul acela care nici nu mai dormea între oameni, ci dormea în morminte…
Şi nici nu mai putea fi ţinut altfel decât în lanţuri… Cineva a avut milă şi s‑a rugat pentru el.
Cineva a avut milă şi s-a dus la Domnul Iisus şi a stăruit: „Doamne, vino, că acolo în latura aia a Gherghesenilor este un om suferind… Sunt doi oameni nefericiţi, stăpâniţi de atâtea duhuri, de care nimeni nu se mai poate apropia şi care ei înşişi nu ştiu şi nici nu pot să vină la Tine… Vino, îndură-Te Tu, caută-i şi vindecă-i”…
Şi Domnul Iisus a ascultat rugăciunea înlăcrimată a celui care se ruga şi s-a dus pentru acest nenorocit, a trecut cu corabia, a făcut un drum destul de lung, s-a dus într-un loc destul de amar şi greu, în care oamenii, toţi, nici nu-L iubeau pe Dumnezeu şi nici nu-L căutau. Iubeau porcii, creşteau porci, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
Şi când S-a apropiat Mântuitorul şi l-a vindecat pe acest nenorocit, oamenii aceştia, în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu, L-au rugat pe Iisus să plece de la ei.
Însă tot a fost unul care s-a dus şi I-a mulţumit lui Iisus. N-a vrut să se mai despartă de Acela care i-a făcut lui mult bine şi I-a spus: „Doamne, lasă-mă să mă duc cu Tine!”.
Ştia unde trăise, ştia unde fusese şi acuma ajunsese lângă Dumnezeu; aflase şi el un Izbăvitor şi un Mântuitor şi a vrut să-L urmeze pe Domnul toată viaţa lui. Dar Domnul i-a spus lui: „Nu! Aceşti oameni nu vor să Mă primească. Dar pe tine te-au cunoscut cât de nefericit ai fost, cât de căzută şi de nenorocită ţi-a fost viaţa. Pe tine te cunosc şi de tine s-au uimit şi s-au îngrozit de atâtea ori. Du-te acum şi spune-le ce ţi-a făcut ţie Domnul şi cum a avut milă de tine. Cuvântul tău, pilda ta, recunoştinţa ta faţă de Dumnezeu, viaţa ta schimbată, acestea vor fi pentru ei un puternic îndemn să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să-I fie recunoscători”.
Şi de Maria Magdalena s-a vorbit. Şi ei i-a făcut Dumnezeu un mare bine: a scos din ea şapte demoni. Toată viaţa s-a străduit să-L slujească pe Dumnezeu recunoscătoare şi îndatorată pentru binele mare şi mult pe care i l-a făcut şi ei Mântuitorul.
Iată cel puţin două suflete despre care Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte ca despre nişte suflete recunoscătoare care, dacă au avut o rugăciune înlăcrimată de cerere pentru îndurarea lui Dumnezeu şi vindecarea lor, la urmă n-au uitat rugăciunea înlăcrimată de mulţumire pentru binele pe care l-a făcut lor Dumnezeu.
Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s‑a întors să‑I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu aşteaptă cine ştie ce daruri, ce jertfe de mulţumire, dar de o lacrimă de recunoştinţă, de un cuvânt de mulţumire. Se bucură Domnul când le aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El.
Spune Profetul Isaia: „Eu nu te-am chinuit cu jertfe şi nu ţi-am cerut daruri, dar o trestie mirositoare, dar un cuvânt de mulţumire am aşteptat să-Mi aduci”.
Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.
Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…
Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacrimile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător?
Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi jertfe multe şi mari, dar o lacrimă de recunoştinţă şi un cuvânt de mulţumire, după ce ne-a făcut bine, aşteaptă să vadă de la noi.
De atâtea ori ne punem ceasul să sune noaptea, când trebuie să mergem la serviciu! Dar de câte ori am pus noi ceasul să ne trezească noaptea pentru rugăciune? Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că am plecat şi am venit în pace… Că am mers cu temere şi ne-am întors cu bine! Că am semănat cu îngrijorare şi am cules cu prisosinţă!
Că am plecat la drumuri primejdioase şi nu ni s-a întâmplat nimic! Că ne‑am rugat lui Dumnezeu pentru copilul bolnav şi Dumnezeu l-a vindecat. Că au venit vremuri de primejdie şi ne-au ameninţat apele… pe alţii i-au luat, i-au dus şi noi am rămas… Că au venit cutremure, iar altora le-a distrus casa şi familia, dar noi am scăpat… Dar oare ne-am plecat noi în taină în cămăruţa noastră, cu inima plină de recunoştinţă şi cu vocea plină de lacrimi, după ce a trecut nenorocirea, să-I mulţumim lui Dumnezeu?
Am văzut oameni care erau pe câmp şi se ridicau nori grei, şi începea să tune, şi se prevesteau furtuni îngrozitoare, şi fânul era pe jos, şi snopii erau împrăştiaţi, grâul era nestrâns şi vitele erau plecate, şi copiii erau prin pădure – şi s-au rugat: „Doamne, apără-ne! Doamne, scapă-ne!”.
Şi Dumnezeu a înlăturat primejdia şi nu s-a întâmplat nimic. După aceea n‑am văzut oameni îngenunchind acolo, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. 1