Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie” (Tit 2, 11-12).

Principalul mesaj pe care ni-l transmite pasajul apostolic este că Dumnezeu „…ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca, îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice” (Tit 3, 5-7). Prin aceasta, Sf. Apostol Pavel ne atenţionează că putem să ne facem moştenitorii vieţii veşnice numai dacă ne îndreptăm prin harul lui Dumnezeu, care s-a arătat tuturor oamenilor şi care ne învaţă să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti.

Desigur, harul lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor deoarece „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Dar harul lucrează numai în acei oameni care se hotărăsc să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu, pentru a fi izbăviţi de toată fărădelegea. Dumnezeu, în marea Lui iubire, respectă voinţa fiecărui om şi nu forţează pe nimeni să primească harul Său întru mântuirea sufletului. De aceea, ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). De aici se desprinde încă un mare adevăr: Dumnezeu stă continuu la uşa inimii fiecărui om, chiar şi toată viaţa, aşteptând cu răbdare vremea ca fiecare să voiască să-I deschidă. Din clipa în care Îi deschide, omul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu, primind întru ajutor harul cel mântuitor, care, spun Sfinţii Părinţi, este energie dumnezeiască, este chiar iubirea lui Dumnezeu. Orice om, oricât de păcătos şi de slab ar fi, devine puternic în lupta sfântă pentru despătimire şi pentru sfinţire numai dacă primeşte harul şi devine împreună-lucrător cu Dumnezeu.

Dar, „cel mai mare obstacol care împiedică harul lui Dumnezeu este iubirea de sine. Când Dumnezeu găseşte inima golită de toate dorinţele, El o umple cu harul Său, ceea ce este imposibil de descris. Poate fi numai trăit în inimă. Dar chiar o clipă de gânduri păcătoase poate face ca acest har să se retragă” (Patericul atonit, cap. 16 – Despre lucrarea Sfântului Har).

Harul mântuitor al lui Dumnezeu ne ajută, întâi, să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, apoi, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (cf. Tit 2, 11-12). De aici, se prefigurează cele trei etape distincte din lupta duhovnicească: despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sau sfinţirea.

Lupta pentru despătimire, pentru lepădarea fărădelegilor şi a poftelor lumeşti se duce prin pocăinţă, prin mărturisirea păcatelor, prin post şi rugăciune.

Atunci când suntem în cea mai grea stare, când sufletul ne este prăbuşit sub povara păcatelor, singura salvare este să strigăm cu toată credinţa: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Dacă vom face aşa, El ne va da în ajutor harul Său şi puterea ca să omorâm mădularele noastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli (Cf. Coloseni 3, 5).

Pentru a trece într-o stare mai bună, suntem îndemnaţi de Sf. Apostol Pavel să ne lepădăm de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura noastră (Coloseni 3, 8), întru care trăiam şi noi odinioară.

Chiar dacă sunt simplu prezentate, acestea ar fi etapele principale ale luptei duhovniceşti pentru despătimirea sufletelor noastre, prin care Dumnezeu „Îşi curăţeşte Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

Oare sufletele noastre sunt curăţite în aşa fel încât să facem şi noi parte din poporul ales al lui Dumnezeu? Să cerem de la Dumnezeu luminarea deplină a ochilor noştri duhovniceşti pentru a putea vedea şi păcatele pe care noi nu le consideram păcate sau, în cel mai bun caz, le considerăm păcate mici, neînsemnate!

Mai mult, să Îl rugăm să ne dea putere să înţelegem că aceste păcate ne ţin despărţiţi de Dumnezeu şi ne duc la moarte sufletească!

În ziua de astăzi, în care păcatul se manifestă sub cele mai diverse şi înşelătoare forme, mulţi suntem cei care zicem că nu avem păcate, nefiind conştienţi de acele „păcate mici şi neînsemnate”, dar care ofilesc şi usucă sufletele noastre. Din acest motiv, viaţa noastră duhovnicească este seacă, fără roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Coloseni 5, 22-23).

Iubite frate şi soră, să spunem fiecare dintre noi, dimpreună cu marele poet şi om al lui Dumnezeu, Traian Dorz: La ceasul pocăinţei, mă cercetez în tot / adâncul vieţii mele şi, fără părtinire, / să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot, / să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire. //… La ceasul pocăinţei, mă cercetez în tot / şi-mi cer zdrobit iertare plecând smerita frunte, / căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot, / iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte (La ceasul pocăinţei).

Să nu uităm deci că harul mântuitor al lui Dumnezeu ne curăţă sufletul de toate păcatele numai dacă voim aceasta, prin împreună-lucrare cu El!

Gh. PINTILIE