- Prin ele noi trăim relația de comuniune reală cu Dumnezeul Cel Viu
- Se numesc „teologale” de la cuvântul „theos”, și nu teologice, care duc către speculativ și abstract
- Credința, nădejdea și dragostea sunt într-o unitate pentru că fiecare în parte și toate la un loc îl fac pe creștin fiu al lui Dumnezeu în Fiul
- Fiecare virtute teologală este complementară celorlalte două
- Putem spune că iubirea e în centru, căci ea rămâne și atunci când credința și nădejdea dispar (1 Corinteni 13)
Nădejdea ca virtute creștina are dublu fundament: a) in firea omeneasca si b) in Dumnezeu. Din punct de vedere psihologic nădejdea este năzuința plină de încredere într-un viitor mai bun, ea devine virtute atunci când motivația psihologica este însoțită și întregită de contribuția lui Dumnezeu în ea (creștinul = omul ce nădăjduiește într-un viitor promis și pregătit de Dumnezeu în vederea căruia El își pregătește propria ființă).
Hristos este nădejdea creștinului, El ne deschide viitorul: “El este Iisus Hristos, nădejdea noastră” (1 Tim. 1,1). Eliberându-ne inima de falsa nădejde, năzuim fără rezervă la promisiunile făcute de El și ne sprijinim pe harul Sf. Duh. Promisiunile sunt acea chemare la viața în Hristos, în cadrul Bisericii, în drumul nostru spre Împărăția promisă.
Definiția nădejdii: Nădejdea este virtutea creștina prin care, crezând în făgăduințele lui Dumnezeu, urmăm voii Sale spre a ajunge (participa) la fericirea veșnica, nefiind lipsiți de mijloacele ajungerii la aceasta fericire (harul lui Dumnezeu?).
Promisiunea vieții de veci este garanția nădejdii noastre, pe lângă ea, toate cele trei persoane Treimice sunt garanțiile nădejdii noastre, astfel: a) Tatăl – care a creat prin Fiul în Duhul Sfânt, firea omenească după chipul Său și o cheamă la asemănare; b) Fiul, care ne-a mântuit, c) Sf. Duh, prin care primim toate darurile.
Necesitatea nădejdi:
Este absolut necesara pentru mântuire și trebuie cultivata prin: rugăciune, lectură, meditație etc. Ca să rămână ceea ce este ea trebuie sa se dovedească:
- a) Luminata – adică orientate spre cele veșnice și mântuitoare dar și spre cele vremelnice atâta timp cât ele nu devin piedică pt. mântuire;
- b) Tare și neclintită – ca se sprijină pe Dumnezeu;
- c) Vie – să fie însoțită de faptele dragostei.
În speranța apare și teama, datorată slăbiciunii noastre, dar care ne face să luam mai în serios rațiunea dumnezeiască, astfel, motivația psihologica a temei noastre este dreptatea lui Dumnezeu. Dacă teama noastră are motiv un atribut divin atunci ea devine: încrederea absolută în atotputernicia și desăvârșita bunătate a lui Dumnezeu. Nădejdea de la teama ajunge la iubirea autentică și lucrătoare după modelul Hristos, acesta este aspectul religios al nădejdii.
Aspectul moral al nădejdii este acela care ne supune voinței lui Dumnezeu, care presupune starea de fidelitate față de Hristos, ascultare față de cuvântul său, adică să urmăm poruncile.
Păcatele împotriva nădejdii:
1.Păcatuim față de aceasta virtute atunci când refuzăm să acceptam dovezile care ne fac să credem, punându-ne în pericol viața religioasă și morală.
2.Cele doua mari păcate împotriva nădejdii sunt: deznădejdea și încrederea prea mare în bunătatea și îngăduința lui Dumnezeu.
Deznădejdea poate fi determinata de 2 motive:
- a) Lipsa interesului și a dorinței pt. Împărăția lui Dumnezeu în schimbul vieții acesteia;
- b) Lipsa de încredere în infinita bunătate a lui Dumnezeu. (gen: și așa am păcate mari, nu contează).
Remediul împotriva păcatelor împotriva deznădejdii este meditația la judecata de apoi, gândul la Maica Domnului și toți sfinții. Ca o concluzie: Nădejdea ca virtute creștină ne eliberează treptat de sclavia falselor bucurii și ne stimulează să împlinim voia lui Dumnezeu. Speranța exclude lâncezeala, dar, ca să nu devină o neliniște, trebuie disciplinată prin rugăciune.
sursa: Teologie Morală – Anul IV – sem 1
Pr. prof. dr. Vasile Răduca
