Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”

CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”

CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”

CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”

Slăvit să fie Domnul!

Iată cu ajutorul lui Dumnezeu s-a încheiat și acest concurs. Mulțimim tuturor celor care ne-au susținut prin rugăciune, mulțumim sponsorilor, mulțumim juriului și nu în utimul rând mulțumim concurenților.

La acest concurs am avut 62 de concurenți:

41 au concurat la poezie

13 au concurat la proză

8 au concurat la eseu

Mai jos îi veți descoperi pe fericiții câștigători ai acetui concurs și creațiile lor.

Menționăm faptul că toți concurenții care au participat la acest concurs ( chiar dacă nu au urcat pe podium) vor primi o diplomă de participare însoțită de un mic dar din partea noastră.

Mulțumim tuturor de participare!

Poezie:

Locul I
Simion Felix Marțian
din loc. Vulcan, jud Hunedoara

72. Iubesc, deci exist

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea
Chiar îngerească limba dac-ar fi,
Aramă etalându-şi zăngănirea,
Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea
Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde
Cu iscusinţa mea l-aş dezlega
În creuzetul cu idei fecunde,
Aş fi nimic, mergând către niciunde
Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată
Şi-n mine-ar locui puterea ei
Încât să pot redesena o hartă
Cu munţi ascultători, de rocă spartă,
Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate
Cu mâini de aur care dăruiesc,
N-aş fi mai mult decât o nulitate,
Lipsit de sens şi de coordonate
De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?
Nu, eu am fost creat spre-a moşteni
Dumnezeiasca cerului splendoare
De-aceea caut cu înflăcărare
Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,
Din focul ce se-aprinde-n duhul meu
Arzând a neiubirii răutate;
Iubind, exist, deci am identitate
Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.

71. Dor de Dorz

S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.

68. Sonet înaripat

Plătind tribut pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de…căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Locul II

Alina Apostoaie

65. Prezența Ta

Când toți se duc de lângă mine, lăsându-mi sufletul zdrobit,
doar Tu-mi rămâi mereu aproape, Iisus, Mântuitor Iubit,
doar Tu-mi asculți mereu suspinul pe care îl îndur din greu,
și numai Tu lași mângâiere și alinare-n pieptul meu.

Când inima-mi din nou rănită, eu o aduc în fața Ta,
cine-ar putea să lase pacea și bucuria peste ea?
Și cine ar putea vreodată să-mi cânte-n ceasul disperat?
Doar Tu poți face toate-acestea, căci mă iubești nemăsurat.

Doar Tu, Iisus, și nimeni altul nu poate inimii să-i dea,
alinul sfânt pe care-l lasă la orice pas Lumina Ta,
și nimeni pe această lume nu-mi poate da ce eu doresc,
căci Dragostea adevărată numai în Tine o găsesc.

Nu mă lăsa să cred vreodată că ale Tale mângâieri
le pot găsi și-n altă parte, ci doar în Sfintele-Ți dureri,
și fă-mă să-nțeleg, Iisuse, că fără Tine, niciodat’
n-am să mai gust din bucuria ce numai Tu, demult mi-ai dat.

Ajută-mi, Doamne,-n orice vreme să-Ți fiu supus și credincios,
să caut totdeauna pacea numai la Sânul Tău duios,
să înțeleg că-n astă lume, nu poate nimeni să îmi dea
Iubirea cea mai minunată, ce-o dă numai prezența Ta.

Și fă ca-n Dulcea Veșnicie, când voi veni în Raiul Tău,
să-mi ștergi suspinele din suflet ce le-am purtat aici cu greu,
iar când va fi să stau, Iisuse, pe veci la Sânul Tău ascuns,
abia atunci voi înțelege că Tu mi-ai fost și-mi ești de-ajuns.

Locul III

David Rusu

37. Ce duci cu tine

Ce duci cu tine până mori și dincolo de toate?
Nu vezi că multe-s în zadar și n-or să te mai scape
De moarte, de dureri și scrum, de toate ce-s pe cale
Să-ncerce azi, pe-acest pământ credința din a’ tale.

Ce porți în conștiința ta, ți-e vie sau e moartă,
Lucrează ea prin har divin, spre bine pașii-ți poartă?
Sau amorțită zace-n drum de grelele păcate
Și apăsată e prea mult poverile să-ți poarte?

Cum îți sunt astăzi ochii tăi? Sunt plini sau goi de lume,
Sunt ei aprinși de dor ceresc, de dulcele Lui Nume?
Sau stau opriți spre negre căi și n-au mai vrut sa fugă
De ce e prea murdar, uitând ades de plâns și rugă?

O, tot ce faci și tot ce pui rămâne după tine
Și ești răspunzător de toți ce-n urmă merg spre bine
Sau spre-ntuneric nepătruns de unde nu-i scapare
Ci-n veci va fi un aspru scrum, o groaz-atât de mare.

Când viata ta pe-acest pământ, e-acum doar o nimică
Și câtă pace și nectar e-n cer nu știu să zică
Nici ochii, nici tăceri, nici glas, nimic nu este-n stare
S-arate să-nțelegem noi răsplata viitoare.

O, folosește tot ce ai și-n slujba Lui le pune
Cât încă poți fugi de cel rău, de tot ce e în lume.
Privește țintă la Iisus, cu El s-a dus pustia
Și-așteaptă-n față să sosim de veacuri veșnicia.

Mențiune

CORPODEAN CORINA OFELIA
SEBES JUD.ALBA

63. DECEMBRIE

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă
Şi zvon de sărbătoare mă-mpresoară!
Ne aninăm speranţele în grindă,
Căci Pruncul îngeresc în noi coboară.

Să-L preamărim în vers şi în cântare,
El e speranţă, viaţă… E lumină!
E sigur drumul către alinare
Şi lumea veşnică ce o să vină!

Îmi ninge iar, decembrie-n colindă!
Îi fac, din nou, lui Dumnezeu strigare,
Îl rog ca măna Lui să şi-o întindă
Să-mi mângâie obrazu-n sărbătoare.

Proza

Premiul I
Melean Ioana
Cluj-Napoca, Cluj
19. Îngerul din Nazaret

Născut din Marea cea Mare, soarele se înălța vesel și strălucitor peste Galilea, trezind la viață oamenii Nazaretului. Însă, în dimineața aceea de toamnă timpurie,  nu numai razele aurii ce se strecurau prin ferăstruicile caselor albe puneau capăt viselor, ci și suntele timpanelor, ale fluierelor și ale cântecelor care se auzeau dinspre grădina lui Ioachim:

„Te-nalț, Doamne, pururi, căci m-ai ridicat

Pe vrăjmași să râdă Tu nu i-ai lăsat,

Am strigat spre Tine, Doamne-ndurător,

Tu m-ai scos din moarte, n-ai lăsat să mor!

Tu în veselie plânsul mi-ai schimbat

Dezlegându-mi jalea și  m-ai bucurat…”

Vecinii somnoroși ieșeau pe la porți și ascultau cântecul biruinței și al binecuvântării lui Ioachim.

– Dumnezeu a binecuvântat casa lui Ioachim cu un copil! Cel Preaînalt a răspuns rugăciunilor Anei! striga bucuros Levi, un bărbat sărman care fusese de multe ori miluit de bătrânul Ioachim. Veniți să cântăm și să ne bucurăm că Domnul Savaot  a privit cu milostivire spre ei!

Alerga cuprins de bucurie de parcă lui i s-ar fi făcut cel mai mare dar. Vecinii însă, mulțumiți că au dezlegat taina cântecului care i-a sculat din așternuturi, s-au întors la treburile lor. Era o zi atât de minunată și treburile casei și muncile câmpului erau atât de multe!Prea multe ca să aibă timp să petreacă cu bătrânul Ioachim . Ce dacă I s-a născut un prunc? Ei aveau câte zece, doisprezece…

Doar vecinele Anei, Micol și Sara mai zăboveau pe la porți, dornice să afle mai multe. Nici acum nu le venea să creadă că Ana cea blestemată  s-a învrednicit de mila Celui Preaînalt și la bătrânețe a născut un prunc. Zărindu-l pe Așer, slujitorul lui Ioachim, Micol i-a strigat:

–    Am auzit că binecuvântarea a coborât și în casa stăpânilor tăi! Cui îi vei spune de astăzi povești, unui băiat sau unei fetițe?

–    Unei fetițe…

–    Aha, fetiță…

–    Da, unei fetițe frumoase ca un înger. În ochii îi strălucesc steluțe și e delicată ca un pui de căprioară, povestea cu însuflețire Așer, apropiindu-se de cele două femei care parcă voiau să guste din prea plinul inimii lui.

–    Și cum se numește îngerul cu steluțe în priviri? întrebă Sara cu o viclenie abia ascunsă.

–    Stăpânul meu a spus că se va numi Maria.

–    Maria?!

–    Da, Maria. Parcă îl aud pe stăpânul meu cum spunea: Maria – copilul dorit, Maria – Stăpâna inimii noastre, Maria – rodul rugăciunii și darul ales de Domnul Savaot, Maria- lacrima și mângâierea noastră…

Și Așer ar fi dorit să le spună toate cuvintele pe care le-a auzit în acea dimineață însorită de la stăpânul său, Ioachim, dar și-a amintit că Ana l-a trimis la bătrâna Lea de la capătul Nazaretului să-i ducă mâncare, dar și vestea cea mare. Luând coșul, alerga pe ulița prăfuită, dornic să-i spună și Leei că a răsărit o stea în casa lui Ioachim.

–    Ei, o fată… Știam eu că Mesia nu se putea naște într-o familie ca a lor, dădu din mână a lehamite Micol când Așer se îndepărtă puțin.

–    Da, Dumnezeu vrea pentru El ceea ce e mai bun. Din ăștia doi moșnegi crezi că s-ar fi putut naște ceva de soi?… întrebă răutăcioasă Sara.

–    Da’ de unde! Și pe deasupra au numit-o Maria… Numele ăsta numai de lucruri rele îmi amintește. Parcă nu de mult s-a citit la Sinagogă despre pedeapsirea cu lepră a Mariei, sora lui Moise…

–    O, Doamne, ce se va alege și de copila aceasta?!…clătină cu o îngrijorare prefăcută Micol, îndreptându-se spre casă și bucurându-se că întâiul ei născut era un băiat puternic și chipeș care oricând putea să fie izbăvitorul neamului său, Mesia.

Însă, în familia lui Ioachim, bucuria era fără margini. Cântecele au răsunat multe zile în casa albă străjuită de smochin. Mai întâi au fost chiote voioase, când inima bătrânului tată își revărsa preaplinul bucuriei și al mulțumirii. Apoi, ele s-au transformat în șoapte care să reverse pacea și somnul peste îngerul cu steluțe în priviri. Alteori, se preschimbau în rugăciune, mai ales când milostiva Ana, simțind greutatea anilor ce-i apăsau trupul, tremura pentru soarta micuței Maria… Ar fi vrut să-i fie pururi aproape, să o apere de răutate, de durere, de lacrimă…

Dar, nu se lăsa strivită de deznădejde, deoarece chiar nașterea Mariei i-a arătat că Cel Atotputernic se îngrijește de toți și prin iubirea lui, lacrima cea mai amară devine mărgăritar de mare preț. Zâmbetul copilei și palmele ei mici și calde ce-i atingeau obrazul o întăreau și mai mult. Și-apoi, nu uita că a promis-o pe Maria Celui care i-a dăruit-o pentru o vreme, Celui mai bun Tată, Dumnezeului lui Israel.

Zi de zi se întărea în hotărârea de a o duce pe Maria la Templu și o pregătea pe micuța stea vorbindu-i despre Dumnezeul cerului și al pământului, despre purtarea Lui de grijă, despre frumusețea Casei Lui, despre binecuvântarea de a-i sluji neîncetat… Apoi, petreceau ceasuri întregi în sinagoga scundă din Nazaret ascultând cuvintele Cărții Sfinte. Micuța Maria începu să îngâne psalmii pe care îi auzea mereu în casa părinților ei și glasul ei cristalin fermeca inimile celor doi și îi umplea de bucurie.

Dar și copiii din Nazaret se bucurau când o întâlneau pe micuța Maria…Mai întâi, ea își împărți cu ei zâmbetul, vorbele blânde, glasul ceresc. Dar, curând nu se mulțumi doar cu atât…

Într-o zi, pe când Ioachim și Ana se duceau spre țarina lor să-și adune recolta, au așezat-o pe  copila lor într-o desagă de pe spinara măgărușului lângă legăturile cu mâncare, apă și unelte trebuincioase muncii lor. Ca să nu-i pară drumul greu, i-au dat două turtițe de mei cu miere pe care să le ronțăie. Fetița le ținea în mână, jucându-se cu ele, ademenind muștele dornice de ceva dulce, apoi le ascundea în poala cămășuței, iar insectele se îndepărtau dezamăgite.

Un băiețaș de vreo cinci, șase anișori a văzut și el turtițele. Ochii au început să-i strălucească, burtica să-i plângă- nu mâncase așa bunătăți niciodată- și se luă încetișor  după roiul de gâze. Fetița l-a observat și, ferindu-și mâna de muștele cele lacome, i-a întins o turtiță băiatului. Într-o clipă, aceasta a dispărut. Văzând zâmbetul ștrengarului, Maria i-a întins și cealaltă turtiță, apoi, știind că mama a învelit într-un ștergar altele pentru clipa când îi va fi foame, își vârî mâna în legătura cu mâncare și scotocind printre bucate, găsi micile comori pe care i le dărui una câte una băiatului roșcovan căruia i se părea că a pătruns din nou în Grădina Edenului în care un înger împărțea turtițe nesfârșite. Când Maria a isprăvit turtițele, băiatul i-a zâmbit și mai larg și, luându-și tălpășița, alergă în vale, la ai săi să le spună despre Îngerul turtițelor.

Ajunși la câmp, Ana a băgat de seamă că în desagă nu e nici urmă de turtițe.

–    Oare am uitat turtițele Mariei acasă?

–    Nu, mamă. Le-a mâncat băiatul…

–    Ce băiat, Maria?

–    Băiatul  ce iubea turtița…

Ana nu a deslușit atunci prea multe din vorbele Mariei, dar a înțeles mai târziu când copila îi cerea mereu turtițe cu care apoi alerga afară și le împărțea pe uliță copiilor sărmani ce se adunau la poarta lor când roșcovanul îi vestea printr-un fluierat scurt că a apărut Îngerul turtițelor cu mâinile pline de bunătățuri.Ce de chiote și îmbrânceli se perindau prin fața casei albe!

 Apoi, Maria nu s-a mai mulțumit nici cu împărțitul turtițelor, voia să mănânce doar dacă alături de ea se mai aflau și alți copii, dintre cei sărmani care colindau ulițele prăfuite ale Nazaretului. Cu ei își împărțea mâncarea și jocurile, cântecele și bucuriile și astfel, în preajma Mariei, pruncii își scuturau micile greutăți ce păreau că își iau zborul alungate de aripile delicatului înger din Nazaret.

 Dar timpul continua  să își scuture și el clipele, zilele, anii…

Era a treia toamnă de când rodul rugăciunii a umplut căsuța albă a Nazaretului. Ioachim se pregătea din nou să urce la Templu, mai împovărat de ani, dar cu inima mai veselă și mai plină de viață ca oricând.

-Ana, e timpul să o ducem pe Maria la Templu. Simt că anii noștri pe pământ s-au dus. De acum, mărgăritarul nostru va îmbogăți visteria Celui Preaînalt. Pregătește-i cele necesare și ea va fi darul nostru cel mai de preț, nu numai din acest an, ci din întreaga noastră viață.

– O, stăpânul meu! Știu că a sosit vremea, dar inima mea nu e încă pregătită. E atât de firavă, comoara noastră. La Sărbătoarea Corturilor, Ierusalimul este plin de lume, de zgomot… Aș vrea să fie liniște, pace când ea va urca scările Templului. Nu vreau să o sperie nimic… Te rog, du-te doar tu și vorbește cu preotul Zaharia, ruda noastră… Spune-i de dorința noastră. Aș vrea să vegheze el asupra copilei!

– Ana, Ana! Îți înțeleg inima ta copleșită de temeri, dar nu uita că noi o vom încredința mai întâi Dumnezeului Savaot. Ce veghetor mai puternic vrei? Voi vorbi și cu preotul Zaharia, dacă aceasta ți-e dorința. Tu, pregătește ce e nevoie și peste o lună, două când pacea va cuprinde din nou Sionul vom urca cu Maria la Templu.

Ana își îmbrățișă odorul și începu să îi croiască o tunică albă brodată cu steluțe. Fiecare firicel de ață era împletit cu o rugăciune și cu o lacrimă.

-Mamă, de ce plângi? Te-ai înțepat în ac? Când voi fi mare, nu te voi mai lăsa să coși… Eu voi avea grijă de tine și de tata și de Lea și de Așer și de copiii lui și de Salome, de Matei, de… Copila începu să numească toți pruncii din Nazaret care i se păreau ei că poartă ceva din tristețea unei lumi pe care începea să o descopere. O să le fac turtițe cu miere cum faci tu, o să le cos hăinuțe că unii nu au nicio cămașă înteagă, o să le cânt cum îmi cântă uneori Așer…

-O, Maria! copiii de pe ulițele Nazaretului vor crește odată cu tine …

-Da? … Atunci…atunci…  nu vor mai vrea turtițe cu miere, murmură copila ușor dezamăgită.  Mamă, pentru cei mari sunt turtițe?

– Bunătatea și dragostea sunt turtițe pentru orice suflet de om, mare sau mic. Acestea sunt niște daruri de care se bucură oricine.

-Da? Dar atunci de ce preotul Manase repetă mereu: Mesia! Mesia! De ce nu spune: Bunătate! Dragoste! Bunătate! Dragoste!?

– Mesia e visul cel mai mare al oricărui evreu… Mesia este darul pe care Însuși cel Preaînalt ni-l va face nouă într-o zi! Noi putem dărui bunătate și dragoste, Cerul ni-l poate dărui pe Mesia! El ne va izbăvi de orice tristețe, ne va elibera de orice asuprire…

– Mamă, atunci să cântăm și noi ca preotul Manase: Mesia, Mesia! Și luând o nuia ce întruchipa toiagul bătrânul preot, fetița începu să măsoare în lung și-n lat odaia murmurând: Mesia! Mesia! Mesia!O, vino, Mesia!

Ana zâmbi și glasul Mariei se împleti cu rugăciunea inimii ei: „Mesia… Mesia… Mesia…” O, vino, Mesia!

Premiul II
Angela Dina
Bucureşti
6. Ovidenie

Din Săptămâna Patimilor sosise la biserica lor un alt paroh. Cel dinainte, preotul Radu, care slujise în comună peste patru decenii, bolea, ajunând acum în aşteptarea obştescului sfârşit.

Pe cel nou îl chema Ovidenie şi se născuse tot aici în sat. Bătrânii, cunoscători a toate cele, şuşoteau că, prin venirea sa pe lume, Domnul trimisese încă ceva lumină în viaţa satului şi că la-ndemnul Îngerului fusese botezat aşa.

Plecat la-nvăţătură şi devenit preot, Ovidenie umblase din parohie în parohie pân-ajunsese înapoi acasă.

*

Duminica Tomei îi adusese pe săteni dis-de-dimineaţă în sfântul locaş. Unii erau zoriţi              să-ncerce ascultarea glasului noului părinte în cântul rugatului. Alţii se-arătau înfericiţi, dar şi tare curioşi s-audă vorbele, învăţăturile despre îndoială şi credinţă, cum ştiau că este rânduiala bisericească la măreaţa sărbătoare. Și, în sfârşit, mulţi, să uite cenuşiul de-acasă bucurându-se de lumina împărătească a bisericii, de lumea întâlnită, de ştirile zilei şi tot aşa…

Sfântul înăuntru devenise neîncăpător, însă tipicul slujbei şi harul preotului îi făcuse pe mireni să se încânte, să nu ia-n seamă neajunsurile înghesuielii.

Totul plutea în smerenie şi mulţumire, cântul corului ridica spre Înalt rugăciunile oamenilor.

Tocmai venise minuta să rostească laolaltă Crezul, când vraja fu spartă de-o întrebare strigată ameninţător:

-Cine-i gata să moară pentru Mântuitor?!

Fusese azvârlită de gura unuia mascat purtând în dreapta un cuţit.

Năvălise ca un zăltat, înaintase îmbrâncind cu sălbăticie oamenii, îndreptându-se către altar, pornit să-l pătrundă pe duhovnic cu vârful de oţel.

Pe dată, uitând de spusa credinţei, s-au ridicat cu toţii călcându-se în picioare, bulucindu-se către uşi, înfricoşaţi de ameninţare…

Uimitor a fost că ultimul enoriaş rămas în biserică  s-a pus temerar păzitor dinaintea sfântului altar, suliţând cu privirile-i pe nevolnicul încălcător al sfântului loc, întinzându-şi ce mai avea din braţe. Era Ciungu’ satului care şi le pierduse de copil, căzând într-o fântână încă nesleită…

Ieşiţii din biserică alergaseră care mai de care căutându-şi loc de scăpare pentru scârbavnicele trupuri.

Câţiva se pitiseră după crucile din cimitir, alţii prin curţile gospodăriilor din preajmă.

Unul nimerise chiar în cârciumă, unde, intrând, băuse pe nerăsuflate o cinzeacă de tărie şi, ştergându-se la gură cu dosul palmei, se jurase cu martori că el nu mai calcă nicicând în biserică.

Acesta fu purtătorul ştirii zilei! Povestise de-a fir a păr întâmplatele şi cu vocea, şi cu ochii, dar, mai ales cu trupul, de, văzându-l, ai fi fost încredinţat că-nfăţişa un film de groază ca să bage sperieţii-n ascultători, să-i îndemne la o băută prelungită spre câştigul cârciumarului, holbat şi el ca şi restul.

*

Cum te cobori dinspre dealul viilor şi treci de Oficiul Poştal, la nici o aruncătură de băţ, dai de cârciuma satului, căreia-i zice <<La Popa Târcă!>> pusă în răscruci, că dinspre ea se ridică şi drumul către colina de pe care biserica şi cimitirul stăpânesc satul.

Locanta fusese botezată aşa de însuşi cârciumarul, strănepot de preot răspopit, pedepsit pentru darul beţiei îngemănate cu politica. Dar cei din sat ştiau că băutura fusese fudulie şi politica, adevăratul cap de acuzare pentru îndepărtarea feţei bisericeşti din cinul aparţinător.

Clădirea purtând inscripţionat numele ăsta se arăta falnică din orice direcţie veneai, fiind cocoţată pe o gogeamite fundaţie din pietre de râu. Avea ziduri circulare în care fuseseră săpate multe ferestre de jur împrejur, prin care, în zilele cu soare, lumina intra aidoma unor suliţe. Şi tot ca suliţe ieşea împungând întunericul nopţii.

            Construcţia închipuită astfel fura ochiul, parcă ispitindu-te să afli ce-i înăuntru şi, până una alta, să-nveţi că şi-n păhărel se poate ascunde… adevărul, cine ştie?!

Aici se-opreau şi însetaţii, dar şi dornicii de noutăţi, că Vergil crâşmarul le ştia pe toate, fiind om destupat la minte, alimentat cu veşti de cei ajunşi la el. Şi nu doar!

Vergil nu adăpostea stâlpi de băutură! Era ştiut! Deverul mare nu îngăduia locuri ocupate de nişte pierde-vară! Dar cum nu se află pădure fără uscături, intrau şi aici de-ai lui Vorbă-Lungă, dar consumatori!

Când aflară nefăcuta de la biserică, ăi sosiţi dinainte se şi porniră să-mpartă firul în patru. Ştirea odată prinsă, aruncară seminţele vorbelor, care, nici-una, nici-două, încolţiră precum scaieţii împrăştiindu-se în vânt…

Se dedară la desfăcutul ghemului de presupuneri cu multă zarvă. Ar fi dat oricât să-nţeleagă întâmplarea! Fierbeau toţi muncindu-şi capetele să dezlege şarada.

-De mirare lucru! îşi drese vocea, de obicei răguşită, Miron al lui Jidanu. De când cu astmul, călca tot mai rar  pe-aici. Fiind sărbătoare, îndrăznise la o băutură-ntre bărbaţi. Era şi uimit, şi bucuros. Întâi se crucea de-aşa pocinog nemaivăzut, apoi îl încânta că fusese atât de-aproape, la un pas de cel ce-adusese vestea!

Şi-n clipele acelea încărcate de fierberea auzitelor, intră-n local un om înalt şi uscăţiv. Se arăta venetic de loc.

Îşi cumpără de la bar un Borsec. Ceru şi-un pahar, îndreptându-se către o masă mărginaşă, unde arar sorbea din apa cu bule, ascultând la ceilalţi, prins parcă de spectacolul în care nimerise.

Lui Miron îi păru nedumerit străinul. Îşi luă băutura şi cerând cu ochii învoială străinului, i se aşeză alături      şi-ncepu cu vocea săltată ca şi când nu lui avea să-i zică una şi alta:

-Ascultă Vergile, luaţi sama oamenilor, cum au devenit vremurile! Să se scoale tătica, îl ştiţi ce bisericos era, nu i-ar veni să creadă! Ar zice că-i vis rău şi c-anunţă fârşitul omenirii! Spun drept, ai?!

Fu întâmpinat de aprobarea generală, încât faţa i se lumină de împlinirea dorului său de mereu – să fie ascultat de mulţi şi să i se cânte-n strună! De veselie, dădu pe gât băutura şi mai ceru chiar o litră.

-Vine, vine! îi răspunse şi cu gura, şi cu fapta cârciumarul, îndreptându-se în pas vioi către masa lui Miron.

-Chiar aşa-i lumea de ticăloasă azi?! întreba Primarul satului, niciodată văzut la slujbă de când cu funcţia, semn că nu se-ngrijea de suflet ioc, interesat numai de mersul vorbelor despre putere.

-Părintele poartă vina! aruncă anatema Șeful de post. Ia să-l verificăm noi, să vedem de unde vine, ce hram poartă?! Nu care cumva întoarcerea întârziată la vatra strămoşească ascunde vreun clenci de care să-l apucăm?!

-Aşa, aşa! încuviinţă Dirigintele, cunoscut nu atât ca funcţionar al serviciilor poştale, cât ca purtător de vorbe de la unul către altul, mare meşter în ţesături de intrigi, nicicând dornic s-afle cuvântul credinţei.

-Las’ c-au meritat-o! se băgă-n vorbă şi piticul satului, despre care localnicii cleveteau că-i scofâlcit nu doar la trup, ci şi la suflet şi că de-asta Domnul îl adusese micit aşa pe lume, ca să nu-l placă fetele, să rămână belfer şi răutatea-i să stârpească.

Ce bine că n-am fost acolo! mai adăugă înrăita pocitanie şi dădu de duşcă şi el un pahar umplut cu vodcă. Apoi, mulţumit de sine ori de tărie, semnă în Carneţelul bodegii suma datorată până la scadenţă, aruncând şi bomboana pe colivă:

Vedeţi, d-aia nu port bani la mine?! Umblă hoţii pe de-a rând! Salută şi plecă plin de sine, închipuindu-şi că-i înalt de cel puţin doi metri.

     Dar nici nu ieşise piticul bine, că se-nfiinţă lumânăreasa care-i purta sâmbetele micuţului:

     -O bere şi ce-a băut ’mnealui cât face? zise plină de sine femeia uscăţivă şi fără vârstă, dar înaltă purtătoare a unei mustăcioare negrii, dese.

     Înainte să iasă, desfăcu doza, sorbi o dată şi se repezi firoscoasă:

     -Trăii s-o văd şi p-asta! Criminal în biserică?! Și ieşi cu aerul că cei din cârciumă poartă toată vina.

*

Între timp intrase Mitică, strigat Vulpe chiar şi de-alde tată-său Vergil, deoarece flăcăului îi dicta şiretenia în cuvânt şi faptă tocmai când nu te-aşteptai. Ba mai mult, chiar îi plăcea să-nflorească spusele râzând şi molipsindu-i şi pe ceilalţi.

În clipa ceea s-arătă schimbat. Merse direct la frigider de unde-şi luă o doză de Pepsi, semnând pentru întâia dată în Carnetul bodegii. Rămas în picioare, cam departe de aşezaţii la mese, aşteptă cuviincios pofteală de la ăi mari să zică ce-ar fi vrut.

Îi luă sema tot Miron, îndemnându-l din priviri să-i dea drumul.

-Hai copile, zi-i! primi şi-ndemnul tatălui, care, de obicei, nu-l socotea şi trecea peste pofta de trăncăneală a băiatului.

-Ascultaţi încoa’ la mine! Și-aflaţi, de nu ştiaţi până acum! Au picat zvonuri despre popa Ovidenie chiar înainte s-ajungă la biserica noastră!

-Ia taci! Începi iar cu de-ale tale?! îl struni Moş Ioniţă care se-ntorcea în local de la o afurisită de ţigară, cum îşi alinta singur păcatul. Apoi făcu din ochi semn către Mitică să zică ce are de turuit.

-A circulat părerea, schimbă vocabularul şi glasul Vulpe, dovadă că ce-auzeau acum era purul adevăr, nu vreo gogoriţă, că-n fiece loc unde trebuia s-ajungă părintele Ovidenie, îi luau-nainte vorbele c-ar fi ciudat şi ca om, şi ca păstor! Tare ciudat!

Toţi primeau înştiinţarea aşteptând să priceapă spusa.

-Și?! Porneşte-te, ce mai adăşti?! se-aruncă şi Vergil, temându-se ca nu cumva trăncănitorul s-o ia razna cu-nfloriturile sale.

-Păi zic, cum altfel?! se apără Mitică de gândurile părintelui.

Ovidenie a avut un lujer de fată ce-a plecat grabnic şi fără voia mamă-sii la un mitoc, devenind peste ani călugăriţă, fiind înavuţită cu ştiinţă de carte, multă credinţă  şi minte.

După ce fata i s-a dus, Ovidenie şi-a luat un copil de suflet. L-a crescut cu mare grijă, sădindu-i în minte drepte şi trebuitoare învăţăminte despre lume, viaţă şi, mai cu seamă, despre Dumnezeu.

-I-auzi, se miră plângăcios Moş Ioniţă, al cărui frate mai mare căzuse în al doilea război neapucând să se însoare şi să odrăslească. Bătrânul-şi mângâia mustaţa pe oală, în fapt, ştergând-o de lacrimile picate.

-Pe măsură ce creştea, desluşi Vulpe, băiatul îi minuna pe toţi cu silinţa-i, cu vorba-nţeleaptă, fiind grozav de luminat de hrisoavele şi de icoanele ce-l înconjurau. Îl fericea şi pe tată-său pentru toată truda părintească.

-Vezi bine, puterea exemplului! scăpă o altă voce. Era Lae, rudarul, ăl mai tare lingurar din zonă, primit frumos printre români pentru meşteşugul său, pentru omenie.

-Când fu să-şi împlinească a optsprezecea vară, băiatul fu trăznit din senin dinaintea bisericii unde părintele slujea.

Pe dată ieşit, tată-său îl prinse pe copil în prag de moarte. Încurcat între durere şi răzvrătire, îi zărise albastrul chipului pierind fără lumină.

-Măi, măi! se olicăi spre sine Vergil, dar cu gândul spre băiatu-său pe care-l ridica mereu în furci că vorbea mult.

-Șuvoaie de lacrimi căzuseră din ochii părintelui, care, săltându-se cu mâinile spre Cer, glăsuise  îndurerat: Dumnezeul meu, nevrednic mă-nfăţișez dinaintea-ţi că nevoiaş m-am arătat, că n-am vegheat mai mult asupra pruncului acestuia luat de suflet! L-ai fulgerat! Pe drept  m-ai osândit, că nu l-am deprins îndestul de curat, încât  să-şi smulgă din minte mândria şi dorinţa de slavă deşartă!

Se pare c-aşa rostise popa, care-şi auzise deseori băietanul mormăind sfidător într-ascuns că, prin viaţa sa fără prihană, e mai presus decât preotul său, mai presus decât întreg soborul de Sfinţi, ocrotitor al trăitorilor de pretutindeni!

Şi-nălţând un Amin!, Ovidenie privise către Stăpân, hotărând că, pentru păcatul sumeţiei răposatului, glia nu-l poate cuprinde!

-Și s-a ţinut de cuvânt? Nu l-a dat pământului în cimitir creştinesc? se-ndoi întrebător Miron.

-Nu, ci la margine de pădure, în mărăciniş, ca pe-o sălbăticiune, nelăsând nici stâlp la cap să i se pună! îl încredinţă Vulpe.

Se minunase tot natul de ce tărie îl purta pe acest om prin lume! Şi, cu ochii deschişi de-ntâmplare, doar nărozii n-au priceput că omul e de temut, că-n recunoaşterea celor drepte nu poate nimeni să-l zădărească ori să-l înşele! încheiase trist Vulpe.

Numai o clipită de l-ar fi privit tată-său Vergil, ar fi văzut cum arătase pe chip oţâră mândrie că fusese ascultat şi pentru lămurire, şi pentru cum o făcuse.

Îşi terminase apoi băutura, strâmbându-se c-acidul din suc dăduse bir cu fugiţii şi ieşi bolborosind ca ăi mari un Ziua bună!

Încărcaţi cu ştiri şi desluşiri, oamenii coborâseră glasurile. Plecaseră având să ducă povestea zilei prin sat, pe la propriile case, dându-se firoscoşi fiecare.

Niciunul dintre dânşii, era clar, nu-nţelesese că religia este tocmai legea care-i uneşte pe oameni, luminându-le prin rânduielile sale minţile, îmbunându-le sufletele, hotărându-i să respecte Dumnezeirea care-i ocroteşte pe toţi. Biserica e muma tuturor sufletelor, rătăcite ori ba…

*

Ultimul ieşi din cârciumă străinul cel tăcut. Nimeni dintre cei trecuţi pe-acolo nu ştiuse că şi el fusese în biserică.

Faţa omului purta pecetea părerii de rău pentru mirenii aceştia. Păreau departe de adevărata credinţă. Nu le păsa de preot ori de sfântul locaş, nu le pricepeau îndestul rosturile! Veneau la slujbă în plimbare ori s-aibă de unde veni cu vorbe pentru câteva zile… Nu se gândeau că ei sunt una cu biserica…

Înţelesese acum de ce  preotul Ovidenie recursese la stratagemă. Şi, în plus, îşi zicea că nici el nu trebuie să regrete experienţa trăită…

*

     Până se lăsase amurgul, s-or fi spus multe vrute şi nevrute…

Şi la ceasul acela, cârciuma, ca niciodată, golită de muşterii, chema prin ferestrele şi uşile larg deschise aerul primăvăratic.

Locul era năclăit într-o linişte nefirească. Păţita din biserică parcă-i speriase pe oameni, împingându-i să-şi caute cotloane de linişte.

Numai ţânţarii se luau la-ntrecere, dar fără sorţi de izbândă, căci omul născocise tihna adăpostului, lipsindu-i de ceea ce căutau ei…

Cârciumarul moţăia de plictiseală… Câştigul mulţumitor al zilei îl făcea să nu regrete zarva altor dăţi ori deverul… Urechile doar mai păstrau crâmpeie din spusele celor trecuţi pe-aici.

Deodată zări o cârpă atârnând pe-un colţ de masă. Îşi aminti c-aici zăbovise străinul. Se duse de luă legătura să-ntrebe a doua zi de păgubaş.

Aşa-l găsi dascălul bisericii când intrase în căutare de chibrituri.

Când fu să iasă, îi aruncă peste umăr:

-Poţi s-o păstrezi, cârciumare! E de preţ! E batista părintelui Ovidenie făcută mască de presupusul criminal, în fapt, Marcu de la Sohodol, omul tocmit de preot să cearnă cine-ar fi aci demn s-asculte în biserică Sfânta şi Cereasca Taină!

Vergil înţelese acum abia că Ciungu’ satului se dovedise cel mai credincios, că anume lui părintele Ovidenie îi slujise în acea Duminică a Tomii, înălţându-i credinţa la Cer, fiind singurul care se vrusese pavăză pentru preot şi biserică.

După cugetare, cârciumarul îşi vârâse între umeri capul, ruşinat pentru tot ce răsunase între pereţii localului şi făcu trei cruci largi întors către firida mititică de unde-l ocrotea iconiţa dăruită de Bunu-său, mulţumind Domnului pentru că binecuvântase oamenii satului cu asemenea preot…

Premiul III
Apetrei Cosmin
satul Bistrița, județul Neamț
17. Ucis de-o minte senină…

Yohanan era tânărul pe care nu mi l-am dorit ca pacient și cred că profesorii și chiar părinții, dacă le-ar fi stat în putință, ar fi ales un alt plod.

Yohanan mânca o dată pe zi între cinci și nouă după-amiaza și foarte rar sărea de pragul ăsta. Vorbea mult, dar mai ales singur. Lumea lui era a lui și ne plăcea să credem că e una izolată, cât de cât sigură. Nu se prea uita la televizor și nici telefonul pe care îl primise de ziua lui nu l-a captat prea mult, cu toate că îl căra tot timpul după el, grămădindu-l în buzunarul de la spate. Cred că îl făcea să se simtă semi-normal…

Se mai îndeletnicea și cu cititul. Uneori un volum pe zi, alteori nu se atingea de vreo carte timp de două săptămâni, dar zilnic revenea la (cărțulia cu coperte coșcovite și pagini rufoase așezată mereu pe noptieră; mereu când nu o avea în mână) din care scrijelise un citat pe peretele care dă înspre stradă, cu vârful unui pix care oricum nu mai scria. Nu mi-l aduc aminte perfect, deși îl citesc de fiecare dată când intru în salonul paisprezece, iar astăzi nu m-a înfiorat mai puțin decât prima oară când l-am văzut. Rândurile erau separate printr-un mic spațiu care se tot îngusta:

Iarăși spun: să nu mă creadă nimeni nebun. Sau altminteri, suferiţi-mă măcar ca nebun, ca să mă laud și eu puţintel.

Doar voi suferiţi cu plăcere pe nebuni, voi , care sunteţi înţelepţi!

Adevărul e că îmi ceruse voie să-și personalizeze camera, dar eu, uitând pentru o clipă că sunt medic la nebuni, am fost de acord. Până la urmă nu regret prea mult, Yohanan stătea de treisprezece luni în spital și fusese chiar ,,cuminte”. Pentru cel din urmă retuș însă nu mai ceruse voie, dar și-a luat măsuri de precauție, în cazul în care aș fi fost împotrivă, alegând să scrie cu markerul un citat tot din prea slăvita lui carte:

Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi, înţelepţi în Hristos! Noi , slabi; voi, tari! Voi, puși în cinste; noi, dispreţuiţi!

Pe cel din urmă nu aș fi putut să nu-l rețin, știam că mi se adresează în mod direct, iar greutatea lui sălbatică era parcă direcționată spre a mă face să înțeleg și mai puțin gândirea puștiului: ne plesnea fără palme orgoliile și ne tămăduia fără medicații.

Era paradoxal cum anume acest Laur, devenise tămăduitorul întregului corp medical -noi (cei) înțelepți. Mă încerca o formă de revoltă pe care nu știam ce o pricinuia afară de dorința de neschimbare a minții, însă mi-am adus aminte că avea și zgâmboiul momente de indignare. Cred că le pot numi așa… măcar că Yohanan le spunea ,, privări de libertate”.

De trei ori pe zi se punea la marginea patului și se trudea câte un ceas pe genunchi. Când tânărul se ruga, o știam toți, protocolul era simplu: foaia de acum murdară și mototolită pe care scria ,,vorbesc cu Ava” era pusă pe geamul ușii, ca să ne fie clar că sub nicio formă nu trebuie întrerupt; însă lipea foaia în asemenea manieră încât nu mai puteam zări nimic înăuntru. În zilele în care nu se sătura de un ceas de plângeri și bucurii dădeam buzna peste nebun. Mă interesa mai mult trupul lui decât sufletul lui, de asta îi sunt medic și nu duhovnic… Nu știam unde îl poate conduce mintea așa că intram inopinat, moment în care vocea i se intensifica și spunea ,,amin” cu mult dispreț față de mine. Cuvântul rostit străbătu rapid membrana timpanului și apoi îmi scociorî tot trupul, ca o găină în șperla aruncată în scăldușcă. Îl simții ca un jungher înghețat trecând prin măduva mea, întocmai unui koch prin apele înghețate ale Arcticului.

Mă frământa mult la tânărul Ioan, așa cum îi spunea profesorul Döbol, un ungur bătrân stabilit pe albia Mureșului imediat după Război, tratamentul care trebuia să-i diminueze activitatea cerebrală, mult amplificată la cei optsprezece ani ai lui, ajunsă acum să fie potențată extraordinar… Medical, nebunul nu era nebun, însă era internat aici și părinții lui se îngrijorau de starea ciudatei lor fecundități.

Fiecare zi trăită la umbra ungurului și în fața artileriei de sentimente pe care mi-o stârnea Yohanan mă făcea să mă simt mai ne bun ca oricând. Începeam să mă găsesc pe rând : gol, apoi orb, apoi sărac, apoi nenorocit, apoi ticălos… Ori asta chiar mi se întâmpla, ori tânărul Ioan mă transformase în elevul complet dependent de profesorul său.

Îmi vorbise de mult de o profeție a celui al cărui nume îl poartă, însă mesajul milenar mi se păru prea coleric ca să-l fi crezut atunci; acum îl trăiesc: pentru că zici: ,,Sunt bogat , m-am îmbogăţit și nu duc lipsă de nimic”, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățat prin foc, ca să te îmbogăţești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ţi se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii și să vezi.

Străpuns de gândul Cuvântului, m-am oprit din a mai fi și o nemaiîntâlnită liniște s-a lăsat în mine. Era ca o mână grotesc de bărbătească, aspră, cu pielea crăpată și cu bătături (de parcă ar fi făcut asta zilnic) care îmi umbla prin mațe căutând să apuce ceva. Mă ardea, însă mult mai violent decât o arsură gastrică- pe aceea o cunosc bine- era un talaz de durere care venea peste mine. Atunci gândeam cu o claritate pe care numai marea în zilele ei domnoase, mi-a mai arătat-o. Am biruit necuvintele aproape urlând ,,Ce cauți?”

În clipele următoare, când mâna ajunsese deja să-mi măcelărească tot mijlocul, venise răspunsul. Frânturi de cuvinte îmi răsunau în minte și înțelegeam că evreul nebun era responsabil și pentru asta. ,,Să n-ai pace, iar liniștea fie-ți chin cât timp vei fugi de dreapta lui Adonai” erau binecuvântatele lui blesteme de rămas bun, de fiecare dată când ne despărțeam.

Cu viteza unui meteorit intrând în atmosferă, mână îmi străpunse diafragma și-mi cuprinse inima, dar devenise mai mult decât îngerească, de-a dreptul divină. Pacea mă umpluse, iar dragostea pe care o simțeam, de nicăieri parcă venită, mă transfigurase. Abia apoi am înțeles că Taborul meu fusese camera de gardă, iar Ilie fusese Yohanan. M-am întors în salonul paisprezece la sfântul, nebun pentru Hristos, Ioan și i-am povestit metamorfozarea. Așteptam anevoie ca Ioan să-mi spună că sunt nebun. Știam că dacă nebunul îmi spune că sunt nebun, Dumnezeu nu poate avea nimic de-a face cu mine, iar eu cu El nici atât.

Yohanan, într-o pace desăvârșită, privea înspre peretele scrijelit și șoptea : ,, luminează altcuiva”. Începea să mă furnice spinarea, iar la nivelul sufletului trăiam o conștientizare aparte, ca o descoperire: în salonul paisprezece nu erau nebuni, ci numai păcătoși.

Eseu

Premiul I
Emilia Aurică
Traian Dorz, “mântuitor al cuvintelor”

    Lumina palidă a lunii mai împarte încă din liniștea-i sihastră peste sufletul zbuciumat de provocările străzilor. Și cerul înstelat dă pace. Creații care trimit la măiestria Creatorului prin însăși firea lor. Câte nu avem de învățat de la ele! Doar să ne facem timp să le privim, să simțim bucuria unui răsărit și împăcarea unui apus! Ni se inundă inima cu simțăminte topite în iubire, rupte din înălțimi. Prelungiri de cer strânse-n bucăți de suflet, ascunse printre stări de rugăciune. Ascunzișuri ale fiintei care se lasă pătrunse doar dacă sunt  căutate în meditație.

          Inima este atât de ușor de atins și totuși atât de greu. O cutremură până în adanc profunzimea cântării, dar rămâne neclintită dacă vrei să o descoperi. Se deschide doar când simte prezența iubirii.

          Atât de greu se lasă pătrunsă și inima noastră! Ferecată de grijile vieții, de păcate și neliniști, străpunsă de indiferență și nepăsare, abia dacă își simte bătaia. Ce înălțare a cugetului, ce contemplare a frumosului, ce interiorizare și cunoaștere? Inima e adesea pradă acestei lumi  trecătoare.

          Dacă Dumnezeu este Acela care pășește peste adâncurile omului aducând pace și revarsând bucurie, întregindu-ne ființa prin prezența Sa, dacă inima se lasă aproape involuntar pătrunsă de El, sensibilă fiind la Dragoste, de cele mai multe ori, zidul gros al patimilor și nelucrării ne desparte de prezența Lui. Și rămânem rupți de realitatea cu Cerul, de firescul lucrurilor.

            Dar în pronia și milostivirea Sa, Dumnezeu nu lasă omul să se piardă, ci-i trimite într-una gorniști și modele de luptă, ca în părtășie să urce împreună, cel puternic ajutând pe cel neputincios. Cuvântul lor trăgându-și seva din trăire și din suflarea Duhului Sfânt, are putere să miște suflete și să le orienteze spre Cer.

           Un asemenea trimis a fost și fratele Traian Dorz, poet al trăirii Cuvântului și cântăreț al Golgotei, cel care a scris cu litere de sânge fapte de martir. De aceea și scrisul lui atinge inimi. Întreaga sa operă își are izvorul în suferință și iubire. Asemănându-se cu Cel despre care scria cu atâta dor, a ajuns să trăiască cu Hristos și pentru Hristos, iertând și iubind pe prigonitor, rugându-se pentru cei ce-l scuipau, sărutând cu buzele arse de durere mâinile care-l loveau, răspunzând cu iubire celui ce-l ocăra și renunțând și la puținul care i se dădea în închisoare din milă și compasiune pentru aproapele. Viața acestui sfânt răscolește ființele și astăzi, trezește conștiințe și întoarce cugete la Dumnezeu. Scrisul lui atinge inimi și le preface prin alchimie din piatră rece și de neclintit, în aur și nestemate.

Armonizând în joc frumos cuvintele, grupându-le în poezii, mreje între simțământ și suferință, poetul Oastei Domnului L-a făcut cunoscut pe Mântuitorul Hristos atâtor suflete rătăcite în desfătările lumii. Îmbrăcată în înțelesul profund al existenței umane, arta poetică a fratelui Traian descoperă cititorului trăirile unui om aflat la o înaltă treaptă duhovnicească, inundându-l cu fiecare vers în lacrimile pocăinței, în recunoașterea păcatelor și a nimicniciei, în frumusețea cuvintelor de slavă pentru Mântuitorul său și în dorul după cuprinderea Lui în sine prin tainele Bisericii. Iubirea pentru Mireasa lui Hristos și pentru sfinții săi, precum și pentru părinții duhovnicești transpare atât de ușor din scrisul său, dând mărturie despre sine. În fratele Traian a pus Dumnezeu o lumină mare pe care el s-a străduit prin nevoință și tăierea voii să nu o ascundă și a reușit prin jertfa sa, să lase o urmă luminoasă spre Crucea Golgotei în cursul istoriei.

         Dăm slavă lui Dumnezeu pentru că a rânduit să avem asemenea oameni în mijlocul nostru. Văzând El că singuri suntem neputincioși a ne deschide inima grea spre Soare, a trimis Raze ale  Soarelui să ne lumineze și să ne încălzească gheața nepăsării ca astfel, dezrobiți de țurțurii păcatelor, să – L primim pe Hristos în noi. Amin.

Premiul II
Ardelean Doina, Vârșeț, Serbia
Doamne, Ție Îți mulțumesc!

Doamne, multe am uitat din copilăria mea! A fost sărăcie… Părinții mei lucrau din zori și până seara să câștige bani să avem casa noastră.

            Eram elevă eminentă în școala elementară, aveam o învățătoare pe care am ales-o și Dumnezeu mi-a îngăduit-o. Eram repartizată în clasa întâi la o învățătoare, un neam de-al mamei mele. Am plâns și l-am rugat pe tata să meargă să mă transfere la învățătoarea Ana ”Că-i mai frumoasă”. Cu cuvintele acestea s-a dus tata la învățătoarea Ana și problema s-a rezolvat.

            Nu știu dacă la vârsta aceea știam eu care-i mai frumoasă dar simțeam sufletul omului. M-am atașat de învățătoarea mea foarte mult! Reușea să ne învețe matematica… Mă trimitea des la ea acasă să mă joc cu fetița ei, Corina, care era frumoasă ca o păpușă. Și acum îmi amintesc de pomul ei de Crăciun, încărcat cu dulciuri, pe care eu nu-l aveam niciodată. Tatăl meu ne-a fotografiat: Corina stătea în picioare pe scaun, lângă pom, iar eu în uniforma de școală pătată, posibil că de la bucata mare de tort pe care am mâncat-o toată, era bună, doamna învățătoare a facut-o. Și după cum toate-n lume sunt bine rânduite de Cel de Sus, din clasa a cincea îmi era diriginte soțul învățătoarei mele. M-au educat și învățat ca pe fata lor, cu care azi merg la biserică și ne rugăm pentru nepoții și familiile noastre…

            Până când eram în clasa a treia trăiam în casa mică a bunicilor, ei erau în casa mare, și dormeam într-o cameră cu părinții. La capul patului, pe zid, era icoana Sf. Arhanghel Mihail, iar la patul părinților era icoana Maicii Domnului cu Iisus în brațe, ambele pictate de tatăl meu.

            Poate că din cauza aceasta în casa noastră era înțelegere, iubire, prosperitate în toate.

Bunul Dumnezeu l-a înzestrat pe tatăl meu cu multe talente, chiar dacă bunicul nu l-a lăsat să meargă la școală mai departe, ci l-a însurat la 17 ani ca să aibă cine să lucreze pământul… Bunicul nu prea lucra, îi plăceau petrecerile, caii, băutura…

            După clasa a treia am trecut în casa noastră în care aveam doar două cărți, romanul „Mama”, de Maxim Gorki, și Biblia. În casa noastră era liniște, înțelegere și multă muncă.

            Când eram mai mare, mergeam la bunicul care devenise alt om, cumpătat, cu vorbe bune, credincios. Mergea cu regularitate la biserică cu muma-bunica, se spovedeau, se împărtășeau, respectau toată rânduiala bisericească. Bunicul s-a căit pentru multe care le-a facut, a știut multe din Biblie… Dumnezeu l-a ajutat pe bunicul meu să urmeze calea cea bună. Îmi povestea foarte multe de la biserică, îmi dădea cărți cu poezii și cântări. Mergea la Oastea Domnului unde era printre cei mai buni când citea poeziile lui Traian Dorz, despre care zicea că este un frate de-al lui din România. Femeile erau cu ochii înlăcrimați ascultându-l pe bunicul Petru cum citea din suflet, cu multă trăire.

            Mi-a făcut cadou o carte de Traian Dorz pe care am citit-o dintr-o răsuflare și păstrez cu sfințenie și azi fragmentele scrise cu litere de mână într-un caiet. Le-am recitit de multe ori chiar și elevilor mei liceeni, fragmente minunate din cartea „Hristos mărturia mea”.

            „Oamenii se duc, iar întâmplările se uită, dar învățămintele trase trebuie să rămână, ele fiind singurele adevăruri statornice și necesare de care avem nevoie cu toții. Și cine nu le află la timp, le plătește foarte scump mai târziu!”

            Apoi „Învățământul tuturor părinților: Înlăturați orice neînțeleeri dintre voi cu întelepciune… Ce mare binecuvântare de la Bunul Dumnzeu este bucuria muncii!”

            Nu-mi mai amintesc detalii, dar țin minte că-mi dădea bunicul cărți de la biserică, multe Testamente mici să le duc prietenei mele din Jamul Mare, pe care o cunosc de pe când eram în clasa a șaptea și mergeam cu școala la ei. Suntem prietene de suflet și în ziua de azi, îmi este ca o soră deja de 47 de ani. Atunci în România nu se puteau cumpăra cărți bisericești. Doamne, ce mult se bucura bunicul ei! Le împărțea fraților de la biserică, iar aceștia se bucurau și le citeau cu sfințenie așa cum au luat anafora la sfârșitul slujbei de Duminică.

            Azi merg cu drag în Romania, cumpăr cărți de la Catedrala din Timișoara, am vizitat aproape toate mănăstirile din Moldova și nu numai, împreună cu prietena mea din Jamul Mare.

            Pe peretele cabinetul de matematică de la liceul din Vârșet, Serbia, unde lucrez de mai bine de 38 de ani, stă icoana Domnului Iisus pe care am primit-o cadou de la mama unei eleve, pictată de dânsa. Când au fost la noi la școală cei de la TVR, au văzut icoana, au filmat ora de matematică, elevii care trăiesc, vorbesc, învață românește, și iubesc româneste, vorba mea. Toți elevii mei frecventează cursul de religie. La ora de matematică le vorbesc că Religia și matematica au ceva comun: credința.

            Cu fiecare generație de elevi merg la mănăstirea din Mesici din apropierea orașului. Când eram mai tânără mergeam cu bicicletele. Acolo ne aștepta o măicuță care ne povestea despre mănăstire, iar eu simțeam o bucurie enormă când fiecare elev se închina in fața icoanei facătoare de minuni.

            De multe ori mergeam cu bunicii la biserică de sărbători, iar de vreo 10 ani merg aproape în fiecare duminică și, bineînțeles, de sărbători. Într-o zi, preotul a venit la biserică cu câțiva oaspeți dintr-un oraș din Romania. După Liturghie, oaspeții, care erau de la Oastea Domnului, ne-au cantat căteva cântări minunate! Am simțit o bucurie și o căldură în suflet ascultându-i! Cum au terminat, am mers să le mulțumesc din suflet și le le-am spus că în timp ce-i ascultam îmi aminteam de bunicul meu care era ostaș și care îmi povestea mult de fratele Trăian Dorz cum zicea el. Preotul nostru imediat a zis: „Cântările auzite erau chiar ale lui Traian Dorz!” Doamne, ce fericită eram! N-am putut să cred că undeva în adâncul sufletului meu au rămas cântările auzite poate de la bunicul meu… ce coincidentă! În satul meu natal nu mai avem Oastea Domnului, a rămas doar casa tristă… ce bine era când, trecând pe acolo,  auzeam cântările frumoase!…

            De când folosesc internetul am vizionat multe filmulețe cu Traian Dorz, cum vorbea tinerilor, oamenilor, cu un glas melodios, plăcut, mereu ascult poeziile lui… Versurile poeziei preferate îmi răsună mereu în suflet, amintindu-mi de copilăria inocentă, de lumina din ochii bunicului, și simt o fericire nemărginită!

Eu nu știu, Doamne, viitorul,

dar știu că el e-n Mâna Ta.

– ajută-mi să nu uit aceasta,

ca liniștit să-Ți pot urma.

            Cred că bunicul meu mi-a arătat și o fotografie a lui cu Traian Dorz, cel care a cântat și a suferit pentru Iisus cel Răstignit – acela în veci nu moare! Lucrările lui Dumnezeu sunt minuni… Bunicul era cu cinci ani mai tânăr decât Traian Dorz, au fost frați într-o credință și limbă vorbită de moșii și strămoșii noștri.

            Nu de mult, am întâlnit un credincios dintr-un sat din comuna mea, am vorbit despre nepoatele lui, fostele mele eleve, mi-am amintit de bunicul meu, i-am povestit că noi aveam în sat Oastea Domnului, l-am amintit pe Traian Dorz și i-am dat o carte de poezii de-a lui. S-a bucurat foarte mult, mi-a mulțumit din suflet, și ce fericită eram eu că am ajuns să dau cartea mai departe, acolo unde există credință, iubire și vorbă românească, într-un sat din Serbia, unde sunt un pumn de români binecuvântați de Bunul Dumnezeu.

            De curând, în urma discuției cu un om credincios care a vizitat Țara Sfântă de câteva ori, fiind interesată și eu, căutând pe internet detalii, am dat de Concursul Național Traian Dorz. Imediat am luat creionul și am scris povestea mea, bucuria și fericirea că am avut pe bunicul care mi-a povestit și l-a cunoscut personal pe Trăian Dorz.

            Doamne, îți mulțumesc pentru minunile care le faci și că mă ajuți să iubesc cu toată inima și din tot sufletul Cuvântul lui Dumnezeu și cântările Oastei Domnului scrise de Traian Dorz!

Premiul III
Preda Ona Anca
Oraş Topoloveni, judeţul Argeş
Itinerar în universul poeziei lui Traian Dorz

Creând în lumina cuvântului divin  versuri ce-şi îndreaptă zborul către infinitul ceresc, poetul Traian Dorz îşi exprimă crezul aristic profund religios prin tematica unei arte poetice de o autentică valoare misionară – Eu n-am fost trup. Cu fiecare vers, cititorul pătrunde în lumea ideatică a poetului care transformă de fiecare dată lirica de factură religioasă într-un crez poetic ce prinde conturul discursului concis, însă încărcat de semnificaţii, transmiţând către noi, cititorii, mesajul unui poet călăuzit de propria-i misiune pe acest pământ. Incipitul, unitate structurală sugestivă, surprinde prin convingerea că omul, în concepţie religioasă, nu reprezintă materie; trupul sau chipul său, oricât de angelic, este vremelnic şi frumuseţea lui – înşelătoare. Nici măcar gloria lumeasă, numele preamărit de alţii nu au vreo rezonanţă pentru poet; ceea ce contează este însăşi puterea spituală de a-şi împlini misiunea şi rostul său în viaţă – Eu n-am fost trup pe lume,/nici chip cum se părea,/nici carte, niciun nume/am fost misiunea mea. La început a fost cuvântul şi cuvântul a fost Dumnezeu, s-ar putea spune, parafrazând, însă, în conştiinţa sa, Traian Dorz, nu se identifică spiritual cu lumea creaţiei pământeşti, ci numai cu puterea cuvântului dumnezeiesc – N-am fost scrisul sau cuvântul – mărturiseşte cu sinceritate lirică poetul. Nici măcar viaţa nu îi aparţine omului, ci darul de la TatălCeresc, care este, exclusiv, creaţia lui. El este cel care modelează destinul omesc după propia-i voinţă omniscientă. Eul liric se dezice de tot ceea ce este lumesc şi efemer, proiectându-şi credinţa în idealul divin – acela de a se regăsi doar prin Dumnezeu. Ochiul profund şi atent al cititorului poate decripta în cel de-al doilea catren al textului trei cuvinte cu rol de simbol – mijloc artistic de transmitere a unor semnificaţii. Steagul, slova şi cuvântul sunt cuvinte cheie,  prin intermediul cărora conturează, definind la nivel simbolic, ultimul vers – ai fost misiunea mea. Pătrunzând mesagistica discursului liric, s-ar putea interpreta că viaţa presupune o anumită misiune pe acest pământ, pe care artistul-poet nu o defineşte, ci ne lasă pe noi să intuim acest fapt – acela de a se împlini şi de a se desăvârşi în slujba lui Dumnezeu. Fără îndoială că steag este un cuvânt ce semnifică luptă, o luptă a omului cu sine însuşi şi cu viaţa, cu vicisitudinile ei de orice fel, înseamnă slova ce i-a fost hărăzită pentru a sluji divinitatea. Acest termen aminteşte de versul arghezian Slova de foc şi slova făurită, vers ce transmite ideea de har, dar şi de trudă artistică, are menirea de a-l înălţa pe poet spre împlinirea misiunii sale – înălţarea spirituală prin înşuşi cuvântul lui Dumnezeu întru slava sa. Desigur că drumul către Dumnezeu presupune lupta cu ispitele lumeşti şi că această luptă înseamnă sacrificiu, înseamnă ardere interioară, zbucium şi aprindere lăuntrică după voinţa divină. Poetul urmează dictonul latinesc Via recta est semper bona, urmându-şi calea cea dreaptă în viaţă, fără a se abate de la ea, fără a face compromisuri – viaţa n-am plătit-o înălţând-o, dovedind că s-a înălţat prin el însuşi, prin Dumnezeu şi către Dumnezeu. Pentru Demiurgul creator de lirism, arta poetică, cuvântul nu se circumscriu vieţii profane, ci sferei sacre. Poet prin excenţă religios, Traian Dorz scrie un text cu vădit şi pronunţat caracter misionar, fiind călăuzit de propria-i convingere existenţială – identificarea cu însăşi misiunea pe care o va duce la îndeplinire odată cu ieşirea sa din lumea contingentă. La nivelul structurii de suprafaţă, se remarcă recurenţa versului – Am fost misunea mea, cu scopul de a întări ideea – temă a discursului, conferindu-i muzicalitate prin refrenul, des întâlnit în creaţia religioasă. Universul credinţei se deschide dintru început, repetarea insistentă a negaţiei – nici chip, nici nume, nici carte, n-am fost, ce nu implică ideea de negaţie totală a tot şi a toate, ci presupune o absolutizare a ideii de Dumnezeu şi respingerea oricăror tendinţe ce ţin de domeniul omenesului, al profanului, al efemerităţii. Textul pare închis totuşi, iar versul – constrâns de reguli prozodice: muzicalitate, recurenţă în stil simbolist, rimă, ritm, măsură, curge totuşi într-o cadenţă lirică exemplară. Măreţia poeziei constă în ideea care se desprinde cu pregnanţă din versul a cărei textură lirică impresionează prin autenticitatea mesajului transmis – unul foarte rar întâlnit în poezia de această factură. Cititorul este călăuzit cu largheţe spre tot ceea ce înseamnă sacralitate, spre o lume în care misiunea înseamnă scopul unic al existenţei. Tematica versurilor se armonizează într-o simbioză perfectă cu mesajul, atfel încât discurul devine un tot, un întreg bine închegat în marca ideii poetice structurale. Meditând asupra destinului uman prin retorica întrebare Ce suntem noi, Doamne? Traian Dorz găseşte în poezia ce poartă chiar acest titlu, un posibil răspuns de a cărei certiudine nu se poate îndoi vreodată – umbră şi părere, termeni cu valoare de simbol, denumind vremelnicia condiţiei umane pe acest pământ. Textul se continuă cu versurile: ce curând ne creşte şi ne ia pământul/izvorâm ca apa şi ne poartă vântul, poetul evidenţiind ideea din incipit. Marea Trecere este definită la nivel artistic în mod metaforic, prin utilizarea sintagmei trecerea cea neagră, iar misterul, taina cerească ce ascunde o infinită linişte – prin grupul nominal – taina albastră. Reluarea unor interogaţii la începutul catrenelor 1,2 şi 3 asigură paralelismul sintactic, punând în evidenţă aceeaşi idee – Ce suntem noi, Doamne?/Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră?/Ce luăm cu noi din visul oprit? Tot poetul este cel care oferă posibile răspunsuri, monologând printr-un discurs ce se conturează în jurul tematicii poetice fundamentale a creaţiei lui Traian Dorz – iubirea luminată de credinţă şi speranţă este calea spre mântuire sufletească – doar umbra luminii pe-a dragostei cale, însă poetului ni-i rămâne nici măcar atât, întrucât din sentimentele trăite, nu va mai rămâne decât umbra, regretul că nu s-au putut împlini cu adevărrat – atingerea absolutului în iubire este o iluzie, un fapt irealizabil. Conştientizarea stării în care iubirea se pierde pe drumul spinos al ispitelor sufleteşti este evidentă în versul unei alte poezii semnificative pentru universul liric al lui Traian Dorz – De ce-mi pierd uneori iubirea şi-mi plânge inima uscată – este întrebarea din versul final al primei strofe. Ruga poetului se îndreaptă către atotputernicia divină în textul liric Azi, când anul vechi…,rugăciune pătrunsă de mulţumire şi recunoştinţă către Mântuitor, în pragul Sfintelor Sărbători de Anul Nou. Trecerea timpului este percepută cu fiecare an care se duce, şi în poezia ce poartă un titlu anticipativ, ca de altefel, majoritatea operelor lirice ale poetului Traian Dorz: Azi, când anul vechi, Iisuse,/de la noi se duce iar şi cân Anul Nou aşteaptă, mâine-n prag să ne răsară/că de-atâtea ori, şi-acum, în genunchi cu umilire,/noi Ţi-aducem printre lacrimi rugăciuni de umilire. Dulcea durere este o asociere de cuvinte ce se regăseşte într-un alt catren al textului, unitate poetică care semnifică suferinţa născută din iubirea infinită a Mântuitorului pentru această lume, căci necazul şi urgia devin bucuria resimţită de inima înnobilată a tuturor celor care-l iubesc pe Iisus. Întristarea, stare specifică poetului însingurat, îi este caracteristică şi psalmisului Arghezi care mărturisea într-unul din versurile sale: Tare sunt, Doamne, singur şi pieziş. La Traian Dorz sentimentul este autoexprimat prin intermediul monologului liric în versurile: Sau am nevoie de înfrângeri/să pot să mă ridic mai tare. Convins că omului îi este dată biruinţa pentru a cunoaşte gloria lumească, poetul şi-ar dori mai mult încercări grele care să-l întărească în credinţă şi să-i fortifice sufletul. Moartea, întristarea, înfrângerea sunt invocate de poetul care nu se înfricoşează de Marea Trecere, pentru că are certitudinea Învierii de apoi: ori am nevoie de înfrângeri/Să pot să mă ridic mai tare? Persistă şi aici aceleaşi interogaţii retorice, al căror răspuns este cuprins în aceeaşi întrebare, ceea ce crează paralelismul şi simetria textului. Traian Dorz apare în ipostaza poetului a cărui credinţă nestrămutată în Dumnezeu se consolidează cu fiecare dintr poeziile sale ce au o tonalitate aparte, melodioasă, specifice liricii clasice, transmiţând ideea care se clădeşte pe versul şi conturând mesajul întregii creaţii.

Mentiune
Traistă Iosif
Localitatea: Piatra Neamț, jud NEAMȚ
OPERA MARELUI ARTIST

Când s-a zidit Casa, s-au întrebuințat pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, așa că nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-a auzit în Casă în timpul zidirii.” (1 Împărați 6:7)

            Sus, în Cer, Dumnezeu – Împăratul își construiește acum, din materialul – sufletele oamenilor, emblema împărăției sale veșnice – un palat plin de slavă, capabil să uimească veșnic pe cei ce vor ajunge…în El. O lucrare atât de sfântă, într-un cer atât de sus, nu poate avea nimic gregar în ea; acolo nu e un șantier, ci un șevalet! Acolo nu se aude ciocan, nici secure, nici altă unealtă sau strigare, ci doar cântare!

            Pământul – cu tot profanul lui – este cariera în care se pregătesc pietrele Palatului de Sus. În fiecare suflet trimis pe pământ Dumnezeu vede o cărămidă a împărăției Sale. Dacă omul se lasă șlefuit până la forma sa cea mai frumoasă – aceea pe care numai Domnul o vede în el, El îl va așeza cu grijă la locul potrivit în construcție.

            Cu 105 ani în urmă Domnul dorea sa înfrumusețeze un loc de cinste din Casa Sa cu o lucrare frumoasă, cu o operă de artă. Într-o zonă pusă în valoare arhitectural, se cerea un ornament deosebit.

L-a trimis atunci în lume pe copilul Traian Dorz. O, ce capodoperă vedea Artistul ascunsă în acel bulgăr de pământ! Marele Maestru s-a ocupat îndeaproape de lucrarea aceasta pe care o dorea unică, deosebită, reprezentativă! O, câte nopti de dăltuire au urmat, câți ani în care Hristos a îndepărtat surplusul de moloz care ascundea opera! Cu câtă suferință însă pentru biata stâncă –  sufletul cioplit! Dar acesta era contopit în dragostea mâinilor cu care Marele Artist sculpta în materialul ascultător oferit în însăși viața fratelui!

Lucrările au durat 75 de ani! Astăzi, la împlinirea a 30 de ani de la montarea operei în palatul de Sus, suntem chemați să o privim. Marele Artist ne invită să ne mirăm, admirandu-I lucrarea! Fiecare unghi din care privești sculptura descoperă ceva nou! Cât de frumoasă este perspectiva asupra ceea ce a fost fratele Traian când privim din locul și distanta unde suntem acum? Câte fațete minunate va mai avea lumea de admirat atunci când ne vom mai depărta puțin? Dar cum vom descoperi, oare, frumusețea-i, apropiindu-ne de capodoperă prin trăirea vieții noastre la înălțimea vieții sale?

Dumnezeu ne-a arătat în viața și opera fratelui Traian ce poate El face dintr-un om care se lasă prelucrat sub dalta Lui! Suntem datori să-i mulțumim fratelui Traian că a permis să fie profund prelucrat pentru ca noi să întrezărim frumusețea scumpului său Mântuitor! Pentru că tot ce a făcut fratele Traian indică spre eternul nostru Artist, singurul care modeleaza sufletele, Domnul Iisus!

Chemarea zilelor noastre este să admirăm această operă creată de Domnul în însăși persoana poetului de la Mizieș. Dar mai mult decât să vedem opera, suntem chemați să privim Artistul, lăsându-ne transformați de puterea Sa transfiguratoare!

Doamne Iisuse, mare Artist, care vezi în fiecare suflet o formă prețioasă, care deții în Tine adevărata Frumusețe și care ai pregătit un loc de cinste pentru toți aleșii tăi de pe pământ, te rugăm, continuă lucrarea ta de înfrumusețare a sufletului fiecăruia dintre ei! Amin.

„Premiul publicului”

În perioada 01-14 decembrie, ați putut vota poeziile înscrie în CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”
https://oasteadomnului.ro/concursul-national-de-creatie-li…/
– pentru „Premiul publicului” – votul on-line

Mulțumim tuturor de participare! Premiul publicului merge spre:
PANFIL ADINA CORINA
LOCALITATEA: POMEZIA / ITALIA

Iată mai jos toate poeziile înscrise în concurs de fericita noastră câștigătoare:

105. Eu, poezia şi Dumnezeu

Ce aş fi eu fără mine, fără poezie şi fără Dumnezeu?
Un plug bătrân căzut pe brazde lungi pietroase,
Aş fi un nour atârnat sub glezne de otravă,
O rană sângerândă legată de o aţă,
Aş fi nimic, nimic aş fi.
Iar tu…
Fără tine, fără poezie şi fără Dumnezeu?
Ai fi somn de noapte fără vise,
Culoare surdă fără curcubeu,
Stropi de chin orfan am fi cu toţii.

106. Înviere

Pe crestele munţilor palmelor mele
Iisus Hristos se aşează, se apleacă,
Din ochiul său o geană mă umple
Şi palmele îmi sunt mai curate
Cu ruga ecou cerul hrănesc
Şi curg peste toate lumină
Când mă cobor încă o geană mă ţine
Urcuşu-i nici zbor şi nici paşi neteziţi de petale
E mult mai uşor,
E mult mai uşor pe sub genele sale.
O nouă sămânţă în mine se prinde
O altă lumină mă umple
Şi cresc şi mă fac cerc peste toate
Învierea îmi urcă prin coate
Şi nici nu mai simt sângele vuiet
Nimic nu se mişcă mai tare
O pace eternă curge prin mine
Din cap până la picioare
Renasc într-o nouă culoare
Şi aerul cântă şi cerul coboară
O lume întreagă se schimbă
Alegem cuvinte buzelor noastre
Din rugă, din icoanele sfinte.
Şi toate, chiar toate ecou de mireasmă
Pe genele noastre coboară
Din ochi şi din lut ne facem podoabe
Cu smirnă răsuflul se face
Pe crestele munţilor palmelor noastre
Iisus Hristos se aşează.

107. Dumnezeu

Când Dumnezeu se lasă prins de mână
Prin palmele-I curg lacrimile urmă
Şi nu-i nici mic şi nu-i nici mare
Să poţi zbura, să-I treci pe la picioare
Un val parcă te prinde, te ridică
Cu rugile ce-ai aşezat pe sticlă
E drumul mic şi timpul o poveste
Din care prinzi a creşte, a cunoaşte
Tainele ce au fost scrise şi nescrise
O inimă din ceruri te alege
Să poţi vorbi pe limba celor ce-ţi sunt seamăn
Tu eşti menirea ce te ţine
Pe aripa Lui dreaptă laolaltă
Lumina împletită în cunună
Din vesta oastelor ce-I stau în palmă.

108. Hrămuire

L-am dus pe Dumnezeu acasă,
La poartă nucii s-au pus jos să se închine,
Şi pragurile s-au întins şi ele sterpe,
De zâmbete s-au scuturat vecinii.

Le-am tot făcut pomeni să vină satul,
Cu Dumnezeu la masă să-i agăţ,
Şi-au tot fugit bătând din poartă în poartă,
Părând buboşi, sălbateci şi gheboşi.

Nu-i bai, când noaptea le coboară strâmbă,
Peste cătun şi peste gardul ras,
Voi strecura pomelnice cu sacul,
La uşa lor cu Dumnezeu voi sta.

Şi atâta somn să le aprindă lutul,
Cărbunii se vor stinge fără saţ,
Eu, Dumnezeu şi îngerii şi vântul,
Le vom deschide ochii îngheţaţi.

Răpiţi de cântecul din leagăn,
În colţul gurii se vor topi uşor,
Şi peste limba lor va rupe glasul
Căci Dumnezeu e hram la casa lor.

109. Miruire

Cârma Tatălui mă umple,
Merg desculţ şi zbor şi chiui,
Şi mă rog la cerul blând,
Să-mi dea hrană ca să stărui.

Peste umerii de munţi,
Duc colinde, duc parfumul,
Cetele de râuri curg,
Sunt desculţ şi zbor şi chiui.

Mâna mamei o ating,
Şi a Tatălui icoane,
Le petrec în gând şi simt,
Mirul Tău mă umple, Doamne!

Aici găsiți toate poeziile înscrise în concurs:
Poezie:
https://blogoasteadomnului.blogspot.com/…/concursul-nationa…

Membrii juriului:

Pr. Cătălin Varga  ( Parohia Jichișul de Jos )

Dr. Ing. Ana Asandei Căsuță;

Costel Rotaru (membru în colegiul de redacție al săptămânalului duhovnicesc al Oastei Domnului ”Iisus Birutirul”);

Cristian Soucă ( iPuls Media )

Ioana Melean (Profesoara la Colegiul National George Cosbuc /  a jurizat doar la secțiunea poezie )

Gabriel Hasmatuchi  (poet și eseist – Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (din 2017) )

Ionuț Lupu

Sorin Micuțiu ( admin site oasteadomnului.ro)

Romeo Petrașciuc (   Directorul editurii sibiene „Agnos“ )

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!