Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Cei lipsiţi de povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã.

Cei lipsiţi de povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã.

Cei lipsiţi de povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã.

Înţeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiţi de povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã. Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţã dumnezeiasca Scripturã? Ne sfãtuieşte sã nu nãdãjduim in noi înşine, nici sã nu ne socotim înţelepţi, sã nu credem cã ne putem chivernisi fãrã ajutor; cã dupã Dumnezeu, negreşit avem trebuinţã de povãţuitor, care sã ne poarte de grijã şi sã ne chiverniseascã. Nu sunt mai ticãloşi, nici mai lesne porniţi spre cãdere decât aceia care nu au pe nimeni ca sã-i povãţuiascã pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde şi frumoasã, apoi se usucã puţin câte puţin şi cade şi este cãlcatã de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povãţuit de cineva. La început are râvnã spre post şi priveghere, spre sihãstrie şi spre alte bunãtãţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea cãldurã şi neavând pe cineva ca sã-l sfãtuiascã, sã-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnã cãzând în trândãvie se face rob vrãjmaşilor sãi, care-şi bat joc de dânsul dupã cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine nãzui ca sã-şi spunã gândurile, sã-şi mãrturiseascã faptele, sã-şi arate toate lucrurile şi sã primeascã sfãtuire, zice: Mântuirea se sãvârşeşte cu mult sfat. Nu zice sã se sfãtuiascã cu mulţi, ci ca la toate lucrurile se cade sã se sfãtuiascã. Însã de la început se ia sfat, în care are credinţã şi încredere. Sã nu spunã numai unele, iar pe altele sã le tãinuiascã, ci pe toate sã le mãrturiseascã şi pentru toate sã se sfãtuiascã. Unora ca acestora, mântuirea se sãvârşeşte întru mare sfat. De nu vã va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcãtuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsã, vreun dreptar de viatã de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl stricã desãvârşit. Cãci diavolul când vede pe cineva, cã de sine nu voieşte sã pãcãtuiascã, nici nu are pornire fireasca sã creadã cã face vreun rãu, ca la acea pornire sã adauge şi el îndemn spre pãcat, nici el nu-l supãrã sau sileşte cãtre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adicã, du-te de curveşte, nici mergi de furã, daca pricepe cã omul nu vrea şi nu primeşte sã le facã; cã nu-şi bate capul diavolul sã ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacã aflã vreo voie de a noastrã, înclinatã spre pãcat, sau vreo rânduialã de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gãsind cale uşoarã. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rãu, când se va alcãtui cu îndreptarea noastrã. Diavolul este viclean şi atunci face rãu când se uneşte cu îndreptarea noastrã; fiindcã atunci sporeşte mai mult, atunci mai rãu stricã, atunci lucreazã cu mai multã prisosire. Fiindcã de suntem stãpâniţi de voia noastrã şi urmam îndreptãrilor noastre, şi rãul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fãrã sã ne dãm seama cã ne stricãm, pentru cã nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta sã o aflam, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmãm voii noastre. De aceea, zicea pãrintele Pimen, cã voia noastrã este zid de aramã între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvântului? Şi iarãşi a adãugat: Voia noastrã este o piatrã ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepãda omul de aceastã voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fãrã prihanã e calea ta! Foarte minunat a zis! Cãci dacã am trecut peste acel zid de aramã al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem cã nu are prihanã calea lui Dumnezeu. Apoi bãtrânul zice şi pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastrã, atunci omul se îndãrãtniceşte cu totul. O, ce minunatã alcãtuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vãditã este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticãlos piere desãvârşit! Cãci cine îl poate face sã creadã cã un altul ştie mai bine folosul sãu? Atunci cu totul se robeşte şi urmeazã gândului sãu şi aşa diavolul îl surpã. De aceea, zice cã vicleanul arunci face rãu, când se alcãtuieşte cu îndreptarea noastrã. Diavolul urãşte glasul sfãtuirii. Nu numai sfatul îl urãşte dar nici însuşi glasul sfãtuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrãjmaşul de pãzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urãşte însãşi întrebarea ce o faci pentru folosul tãu. De ce oare nu suferã nici sunetul întrebãrii? Fiindcã ştie cã prin întrebare şi prin cercetare se vãdesc meşteşugirile lui; de aceea se întristeazã mai mult decât orice când i se descoperã vicleniile, pentru cã nu mai poate sã înşele dupã cum pofteşte, fiindcã cu întrebarea se îndrepteazã sufletul. Mãrturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bunã; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivitã. Iar diavolul nu gãseşte vreme sã te strice sau sã te prindã în cursã, cãci te vede pururi povãţuit de altul, fiind din toate pãrţile întãrit. Aşa se sãvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urãşte sfatul, pentru cã pofteşte sã facã rãu, pe atât se bucurã de cei ce n-au povãţuire. Pentru ce? Pentru cã asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea pãrintele Macarie: Am un frate, care când mã vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi iubeşte, de unii ca aceştia se bucurã totdeauna, care nu au nici un povãţuitor, care nu întreabã pe cel ce poate dupã Dumnezeu sã le ajute şi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a vãzut sfântul cã purta cu el în tigvuliţe, tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea sã înşele pe alţii, cã fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi mãrturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sã-i biruiascã. Numai pe cel ticãlos, pe care îl gãsea urmând voii lui şi gol de sfãtuire – pentru cã de la nimeni nu vrea sã ceara ajutor – îl batjocorea şi se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi. Dupã ce a spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el şi a aflat cã acesta era pricina pierzãrii lui, cã nu voia sã se spovedeascã. Nu avea obiceiul sã-şi spunã cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru cã vrãjmaşul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bãtrân: Cum petreci frate? i-a rãspuns: bine pãrinte, cu rugãciunile tale. Şi iarãşi zicându-i bãtrânul: nu te supãrã gândurile? A rãspuns: pânã acum, sunt bine! Şi nu voia sã mãrturiseascã, pânã ce sfântul pe ocolite l-a fãcut sã-şi spunã gândurile şi aşa grãindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarãşi diavolul dupã obicei, vrând sã-l cerceteze, s-a ruşinat cã l-a gãsit întãrit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înşelãciune. Întorcându-se fãrã nici o ispravã, şi înfruntat, s-a întâlnit iarã sfântul cu dânsul şi l-a întrebat: cum se aflã fratele acela, prietenul tãu? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrãjmaş şi-l blestema zicând cã şi acesta s-a îndãrãtnicit şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a fãcut mai sãlbatic decât ceilalţi.

Pricepeţi acum pentru ce urãşte vrãjmaşul sunetul îndreptãrii? Pentru cã pururea se sileşte spre pierzarea noastrã. Vazut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmeazã voii lui? Pentru cã se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la cãlugãr cãdere din altceva, fãrã numai din crezãmântul inimii sale. Unii zic cã dintr-aceasta cad, alţii din altã pricinã. Însã eu, precum am zis, altã cãdere nu ştiu sã fie la cineva fãrã numai din pricina sfaturilor inimii sale. Cã nu este altã greşealã mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, cã totdeauna m-am temut de aceastã primejdie. Vãzut-ai pe cineva cã a cãzut? Sã ştii cã a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rãu, decât a crede gândurilor sale.

Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele bãtrânului pãrinte Ioan, cã in viata mea, precum am zis, nu voiam sã fac ceva fãrã voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sã-ţi zicã bãtrânul, pentru ce sã-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ţie şi învãţãturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, cã orice ştii, de la dracul este. Şi aşa mergeam de întrebam pe bãtrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mã tulbura cugetul, zicându-mi: iatã cã s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supãrat pe bãtrân? Iar eu îi rãspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socotealã este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pãtimaşã. Astfel, niciodatã nu mã încredeam gândurilor mele, fãrã întrebare. Şi credeţi-mã, fraţilor, cã eram la mare odihnã şi la multã negrijire, cum v-am mai spus şi altãdatã. Fiindcã auzeam cã, cu multe scârbe trebuie sã intre cineva întru împãrãţia cerurilor, iar eu mã vedeam cã nu am nici o scârbã şi mã temeam şi eram la mare bãnuialã, neştiind pricina acestei odihne, pânã ce mi-a spus bãtrânul sã nu mã întristez cã tot cel ce se dã pe sine în ascultarea pãrinţilor are acest fel de odihnã şi este fãrã de grijã.

Deci nevoiţi-vã şi voi, fraţilor ca sã întrebaţi, şi nu vã nãdãjduiţi spre ştiinţa voastrã, pricepeţi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnã.

De vreme ce v-am spus cã niciodatã nu m-am scârbit, sã va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.

Odatã, mi-a venit atâta întristare şi atâta scârbã, cã m-am înspãimântat şi eram întru atâta trudã şi mâhnire, încât credeam cã voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuialã e foarte grea, întunecatã şi fãrã mângâiere. Din nici o parte nu are odihnã, ci din toate pãrţile nevoie şi strâmtorare. Curând însã, se risipeşte, cã vine darul lui Dumnezeu în suflet şi-l mângâie, cã de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabã, nimeni n-ar putea suferi aceastã scârbã.

Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispitã şi la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stãteam în curtea mãnãstirii, având mare greutate şi mã rugam lui Dumnezeu, uitându-mã spre Bisericã, vad înãuntru un bãrbat în chip de arhiereu cã purta omofor şi a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodatã nu mã apropiam de om strãin, fãrã de mare trebuinţã sau poruncã, acum, ca şi cum m-ar fi împins cineva, am mers dupã dânsul. El, dupã ce a intrat înãuntrul altarului, a stat ca un ceas, ţinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mã cu multã fricã, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. Dupã ce a încetat de la rugãciune, s-a întors şi venea cãtre mine. Şi cu cât se apropia, simţeam cã se ridicã de la mine întristarea şi frica. Dupã ce s-a apropiat şi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu şi a grãit acestea: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi m-a ascultat pe mine; a auzit rugãciunea mea şi m-a scos din groapa ticãloşiei şi din tina noroiului; a pus pe piatrã picioarele mele şi a îndreptat paşii mei şi a bãgat în gura mea cântare nouã, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mã bãtea pe piept. Apoi a ieşit afarã. Şi îndatã s-a fãcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere şi mare veselie, şi m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupã ce a ieşit, eu alergam dupã dânsul vrând sã-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, cãci se fãcuse nevãzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ştiu sã mã mai fi ispitit nici de întristare, nici de fricã, ci m-a acoperit Dumnezeu pânã acum prin rugãciunile acelor sfinţi bãtrâni.

V-am povestit acestea, fraţilor, vrând sã vã arãt câtã odihnã şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtã întemeiere şi adeverire trãieşte cel ce nu nãdãjduieşte în mintea sa şi nici nu crede gândului sãu, ci spre Dumnezeu aruncã nãdejdea sa şi spre cei ce pot, dupã Dumnezeu, sã-l povãţuiascã.

Deci, fraţilor, învãţaţi-vã şi voi sã întrebaţi şi sã cereţi sfat; sã nu nãdãjduiţi în voi înşivã, nici sã credeţi ceea ce va zice cugetul vostru, cã foarte bunã este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Sã nu se trudeascã cineva astfel în zadar, cã nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aşa.

Poate va zice cineva, cã de nu va avea pe cine sã întrebe ce sã facã? Adevãrul va zic, de va vrea cineva din toatã inima sã facã voia lui Dumnezeu, nu-l va pãrãsi Dumnezeu, ci pururea îl va povãţui dupã vrerea sa. Iar de nu va vrea sã facã voia lui Dumnezeu, iar vã zic adevãrul, cã şi la prooroc de va merge, dupã inima lui cea rãzvrãtitã, va primi rãspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grãind, eu am rãtãcit pe proorocul, zice Domnul.

Drept aceea, avem datoria sã ne întoarcem cu toatã puterea noastrã spre voia lui Dumnezeu şi sã nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pânã nu vom auzi de la vreun sfânt cã bun este acel lucru, sã nu ne încredem în noi înşine cã bine am fãcut şi cum cã, cu cuviinţã este sã se facã. Încã şi dupã ce ne vom sârgui dupã puterea noastrã, se cade iarãşi sã ne spovedim în ce chip am fãcut, pentru ca sã ne încredinţãm de l-am fãcut bine şi iarãşi atunci încã sã nu fim fãrã de grijã, ci sã aşteptãm şi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul pãrintele Agaton, cã a rãspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este fricã pãrinte? Ştiu cã m-am silit din toata puterea sã fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacã a plãcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; cã alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.

Domnul Dumnezeu sã ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor şi sã ne învredniceascã sã ţinem calea pãrinţilor noştri. Cã lui se cuvine slava, cinstea şi închinãciunea, în veci,

Amin!

AVVA DOROTEI
ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET
(Editura BUNAVESTIRE Bacãu 1997)

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!