„Eu sunt dintre aceia care, asemeni fiului risipitor, am risipit darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, necunoscându-le. Cred că nici fiul risipitor nu a ştiut să-şi preţuiască averea. Le-am risipit din mândrie şi din orgoliu, crezând că darurile date de la Dumnezeu sunt darurile mele şi că pot să fac ce vreau cu ele. Iar acum, târziu, când mă trezesc, constat că multe nu mai am de făcut, că nisipul din clepsidră curge spre sfârşit. Şi mă întreb: Doamne, mai este cu putinţă să fiu numit printre argaţii Tăi? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun acum, după ce am risipit darul, aş zice am închiriat darul primit vrăjmaşului lui Dumnezeu.
Dar am nădejdea că Dumnezeu îi primeşte şi pe cei din ceasul al unsprezecelea cu aceeaşi plată cu care îi primeşte şi pe ostenitorii din zori de zi. (…)
Străjerul care stă pe zidurile cetăţii, nu numai că trebuie să vadă duşmanul, dar trebuie să fie gata să dea alarma cu mâna pe armă şi să-l şi prindă, dacă se poate. Cine este străjerul, cine este cetatea, cine este duşmanul? Cetatea este „cetatea cu nouă porţi“, este „templul Duhului Sfânt“, este alcătuirea noastră omenească. Toate aceste porţi ale fiinţei noastre noi le putem păzi sau le putem pierde. Nepăzirea lor le poate transforma în locuri de invazie a cetăţii de către demoni.
Ochii noştri – cele două porţi ale vederii – dacă nu le păzim, ştiţi câţi duşmani ne atacă acolo: mass-media, televiziunea, invazia cu imagini. Ochiul nostru are de-a dreapta icoanele şi are de-a stânga „icoanele“ celuilalt. Ce este cinematograful? Este o pervertire a iconicului. În loc să fie o asemănare a lucrurilor dumnezeieşti, o deschidere spre infinitul dumnezeiesc, imaginile pe care le vehiculează televiziunea şi cinematografia sunt un joc de false icoane, care ne prezintă ca adevăr ceea ce este perisabil, ca adevăr etern ceea ce este adevăr trecător. Cu aceste icoane înşelătoare ne ocupă ochii noştri. Şi ştim cu toţii ce nenorocire este cu copiii noştri; şi ostaşii sunt adevăraţi ostaşi când îşi păzesc copiii şi propriii lor ochi de această invazie ce manipulează ignoranţa noastră de a ne feri de imaginile pornografice, de imaginile pervertite ce intră prin mass-media, prin cinematografie şi televiziune.
Nu cred că există o veghere mai mare ca la ostaşi, în sensul acesta, pentru că au văzut ce stricăciune le produce. Există o mare primejdie în privirea nepăzită!
Urechile noastre pot să fie în paza noastră. Să ne sune în minte psalmi şi cântări duhovniceşti. Iată, acest lucru îl face Oastea Domnului şi de asta sunt foarte fericit că mă aflu acum între ostaşi.
Ce se întâmplă dacă ieşim din curţile Oastei, din curţile Bisericii afară? Uitaţi-vă la tinerii care îşi îndoapă urechile cu nişte galene, pun la brâu un casetofon… Sau de câte ori auzim prin maşini bubuiturile unor instrumente ce îţi dizolvă creierii, nişte instrumente de percuţie care dacă ar şti cei care le folosesc de unde vin, dacă ar şti, de exemplu, ce înseamnă tam-tam-urile africanilor şi ce însemnau în Tragedia Greacă timpanele dionisiace – care prin aceste ritmuri chemau acei numiţi de ei zei, care erau demoni şi care îi locuiau, pentru că intrau în transă – nu le-ar mai asculta în veac. (…)
Ostaşul are de luptat să stea de veghe la porţile cetăţii sufletului său, ca această cetate să fie templu al Duhului Sfânt şi să nu fie peşteră de tâlhari, căci dacă nu o păzim, atunci înlăuntrul nostru vine un demon care mai cheamă încă şapte şi starea noastră se face din ce în ce mai rea. (…)
Profesorul Petrulescu, de la Facultatea de Filologie din Timişoara
din cuvântul de sâmbătă seara, la a 61-a comemorare a trecerii la cele veșnice a Părintelui Iosif Trifa ( februarie 1999 )
