Home CLIPE DE TABOR

CLIPE DE TABOR

CLIPE DE TABOR

Din cuvântul fratelui Traian Dorz de la Sărbătoarea Literară de la Cluj, 1 mai 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Din toată inima trebuie să dăm slavă Domnului şi pentru această nouă bucurie pe care o trăim acum. Şi Îi dăm din toată inima slavă Dumnezeului nostru, căci datorită grijii şi bunătăţii Sale noi ne putem bucura cu toţii împreună de o sărbătoare aşa de minunată ca aceea pe care o trăim acum.

Se cuvine, tot ce începem, de la cel dintâi cuvânt, de la cel dintâi gând, să-I mulţumim Domnului şi tot ce începem să începem în Numele Domnului.
De aceea îi rugăm pe toţi fraţii noştri şi surorile noastre, nu numai de data aceasta, ci de orice dată când se vor ridica sau când vor primi un îndemn să vorbească în Numele Domnului, un cuvântul al Domnului, o cântare a Domnului, o înştiinţare a Domnului, – să înceapă aşa cum au început părinţii noştri, bunii şi străbunii noştri din credinţa noastră bună şi străbună, frumos, corect, pios, adânc, smeriţi şi recunoscători: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În Lucrarea Lui cea cutremurătoare şi sfântă în care am pornit noi şi în care am fost chemaţi să pornim în Numele Domnului, am fost chemaţi în acest Nume sfânt şi trebuie tot ce începem să facem sub îndrumarea, sub paza, sub călăuzirea, sub ocrotirea, sub puterea şi inspiraţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. În acest Nume sfânt am pornit.
Cu acest Nume sfânt ne desfăşurăm lucrarea noastră. În acest Nume sfânt dorim să sfârşim tot ceea ce începem. Şi, dacă, cu toată inima cutremurată şi pătrunsă de putere şi însemnătatea acestui lucru, noi facem aceasta cu toată evlavia, cu toată smerenia şi recunoştinţa, putem fi siguri de la început de sfârşitul biruitor şi luminat pe care ni l-a garantat Dumnezeu în Numele Lui, în Numele Căruia am pornit şi vrem să sfârşim orice lucru şi gând bun.

Tot ce faceţi să faceţi în Numele lui Dumnezeu. acesta este un îndemn pe care trebuie să-l avem scris cu litere de aur şi de foc, permanent în faţa ochilor noştri. să nu ne ridicăm niciodată fără să evocăm, fără să chemăm, fără să pornim, de la cel dintâi gând şi pas, în Numele Domnului.

Trăim nişte zile cutremurător de însemnate. După înviere, Mântuitorul a umblat printre ai Săi patruzeci de zile. Ziua de astăzi e una dintre cele patruzeci de zile în care Mântuitorul a cutreierat adunările, întâlnirile, plecările, sosirile, gândurile, cuvintele, faptele celor preaiubiţi ai Săi. El le-a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Şi le-a dovedit nu numai fiecăruia în parte, ci şi tuturor împreună. [Şi nu numai] dintr-un anumit loc şi dintr-o anumită vreme, ci de-a lungul acestor veacuri de când dulcele, dragul, scumpul nostru Mântuitor S-a dus să ne pregătească nouă un loc şi ne-a spus cu sfintele Lui buze, care n-au grăit niciodată decât adevărul, – pentru că El Însuşi este adevărul: „După ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi!”.

Nu vă vibrează inima, nu vi se umezesc ochii, nu vi se încălzeşte sufletul gândindu-vă la această dulce şi scumpă făgăduinţă pe care ne-a făcut-o El, cel mai vrednic de ascultat şi de toată încrederea noastră?

Încă ne vedem… şi chiar dacă n-ar fi aşa de puternică lumina asta văzută, lumina lui Dumnezeu în care ne privim şi în care ne vedem unii pe ceilalţi e atât de minunată şi de frumoasă, încât şi fără lumina văzută, Dumnezeu ne face să ne vedem mai străluciţi şi mai frumoşi în lumina cea care nu se vede.

…Am zis, trăim zilele acestea de după Învierea Domnului, înainte de înălţarea Lui, unele dintre acele zile minunate în care El, transfigurat, transformat, cu Trupul cel nou, duhovnicesc, în care şi noi vom fi după învierea noastră, cu acel Trup sfânt cu care putea să mănânce şi putea să intre prin uşile închise, putea să Se facă văzut şi nevăzut (cu acel trup duhovnicesc pe care Dumnezeu ni-l va da şi nouă după învierea noastră, pentru că este scris: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Ce va fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El. pentru că Îl vom vedea aşa cum este”), cu acest Trup duhovnicesc, Mântuitorul nostru a umblat printre ai Săi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. S-a dovedit în stare să fie prezent lângă fiecare, în orice lor şi în orice situaţie.

Între doi ucenici care mergeau pe drum, El a fost de la început cu ei. Dar ei n-au băgat de seamă, până când Fiinţa Lui duhovnicească a căpătat Trupul cel omenesc. Şi ei, fără să-şi dea seama, au văzut cum între ei, cei doi, a apărut o umbră luminoasă, un Trup sfânt. Această Fiinţă Nouă, Care-i însoţise de la început, ascultase tot ce vorbiseră ei. Şi, în clipa când a apărut, i-a întrebat: „Despre ce vorbiţi între voi mergând pe drum?”. Ei se uită miraţi, surprinşi: „Tu eşti singurul străin în Ierusalim, că nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?”.

Fiţi foarte atenţi! Între noi merge Cineva care este atent la tot ce vorbim. Ce faceţi între voi la întuneric, vede Acela care, atunci când [ucenicii] erau cu uşile încuiate, a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Acesta este un testament strălucit şi o dovadă extraordinar de mare.

Noi, când vorbim despre lucrurile lui Dumnezeu, trebuie să întrebuinţăm calificative neobişnuite. Puterea lui Dumnezeu este neobişnuit de mare. Nu ne dăm seama cât de mare şi de puternic, şi de înţelept, şi de bun, şi de iubitor este Dumnezeu. Numai când Se apropie El atât de mult, până la limita alipirii de noi, şi, cu simţămintele noastre omeneşti, noi putem atinge divinitatea dumnezeirii Lui, atunci începem să pricepem câte ceva din această frumuseţe şi strălucire. Şi, cât putem noi sesiza, ni se umple sufletul nostru de lumină şi de har, şi de putere când ne apropiem de El.

Dar El este nespus mai mult şi mai frumos, şi mai puternic, şi mai bun, şi mai înţelept când fiinţa noastră sufletească se ridică cât mai înalt şi în momentele când El se coboară cât mai jos spre noi. Astfel putem să-L atingem pe Dumnezeu şi-L simţim cum El ne-a atins. Atunci mintea noastră se luminează, sufletul nostru vibrează, puterea noastră creşte, priceperea noastră se limpezeşte şi începem să înţelegem ca într-o străfulgerare cerească adevăruri pe care până atunci nu le-am înţeles.

Noi trăim acum în zilele de dup Învierea Domnului şi înainte de Înălţarea Lui. Nişte zile cu totul deosebite.

Anotimpul primăverii este cel mai însemnat anotimp din an. În acest anotimp sunt trei luni – cele mai însemnate luni din an –, în care se întâmplă trei mari evenimente, cele mai însemnate din tot cursul anului, din tot cursul istoriei, din tot cursul vieţii noastre şi care simbolizează şi cele mai importante evenimente petrecute în viaţa noastră personală în legătură cu ascultarea şi umblarea cu Dumnezeu.

Învierea se petrece în aprilie;

Înălţarea se petrece în mai;

Pogorârea Duhului Sfânt se petrece în iunie.

Ştiţi ce semnificaţie mare are lucrul acesta?

Învierea înseamnă naşterea din nou, care este începutul vieţii noastre cu Dumnezeu, începutul veşniciei noastre.

Înălţarea este transformarea noastră sufletească, maturitatea noastră duhovnicească, pregătirea noastră pentru roada binecuvântată, pentru slava binecuvântată, pentru slujba binecuvântată a lui Dumnezeu.

Pogorârea Duhului Sfânt înseamnă Reîntoarcerea Domnului Iisus, adică vremea când se vor face socotelile roadelor noastre.

Toate aceste trei evenimente înseamnă viaţa noastră duhovnicească: trei mari schimbări şi mari prefaceri în viaţa fiecăruia dintre noi. Totul începe cu învierea. Dacă n-ar fi învierea, n-ar fi nimic. Totul începe cu naşterea noastră duhovnicească, cu naşterea noastră din nou, cu învierea noastră din moartea păcatului, care înseamnă o înviere şi [este] ca o trecere la o viaţă veşnică.

Cu această înviere a început Istoria Credinţei Mântuitorului nostru, istoria biruitoare a Bisericii Domnului, Istoria veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi înviat Hristos – spune Sfântul Apostol Pavel – zadarnică ar fi mărturisirea noastră, zadarnică ar fi credinţa noastră, zadarnic ar fi tot.

Dar Învierea lui Hristos a dat putere, a dat însemnătate veşnică, a dat binecuvântare veşnică, rod veşnic, viitor veşnic şi lui Hristos, şi Bisericii Sale. Şi fiecăruia dintre cei care cred în El.

Învierea noastră este naşterea din nou. Momentul în care noi ne-am predat Domnului, ne-am hotărât pentru Domnul şi am început viaţa noastră cu El. Aceasta este învierea.

Semănatul este primul act ce se petrece în viaţa recoltei; însămânţarea. Însămânţarea este o naştere din nou. Fără însămânţare n-ar fi nici fertilizare, n-ar fi nici maturizare, n-ar fi nici cules, n-ar fi nici rod, n-ar fi nici viaţă.

Fără naştere din nou nu există viaţă duhovnicească pentru nimeni. „Dacă cineva nu se naşte din nou, cu nici un chip nu va vedea şi nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!”… Este scris doar! Mântuitorul Însuşi a spus acest lucru. Şi naşterea din nou nu-i botezul, cum se tot zice şi se zice. Naşterea din nou este naşterea din nou. Este o mare greşeală şi nenorocire când se face o confuzie puternică între Botez şi naşterea din nou. Confuzia asta nenorocită o fac cei mai mulţi.

Mântuitorul n-a vorbit, când a zis despre Apă şi despre Duh vorbind despre apa trupească, despre apa moartă, despre apa trecătoare. Despre asta a spus El că: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Eu însă vă voi da o apă care se va preface în voi în râuri de apă vie care va ţâşni în viaţa veşnică”. Aceasta este Apa: Cuvântul lui Dumnezeu. din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu trebuie să ne naştem. Nu-i de-ajuns că ne-am născut din doi părinţi credincioşi, dintr-o mamă credincioasă şi dintr-un tată credincios. Noi trebuie să ne naştem din Cuvântul lui Dumnezeu, din Duhul lui Dumnezeu; naşterea din nou, hotărârea noastră, predarea noastră, legământul nostru pe care îl facem o dată şi pentru totdeauna cu Dumnezeu.

Aceasta este Taina Pocăinţei, care este o dată, una şi pentru totdeauna. Aceasta se purifică mereu prin lacrimile şi prin rugăciunea noastră de fiecare dată când putem să greşim şi să avem încă slăbiciuni în viaţa noastră. Dar naşterea din nou rămâne naşterea din nou şi hotărârea pentru Dumnezeu rămâne una şi pentru totdeauna. Cine a făcut-o cu adevărat, acela poate fi binecuvântat de Dumnezeu, sigur de rezultatul pe mai departe al creşterii lui duhovniceşti, al maturizării lui duhovniceşti, şi al unei recoltări binecuvântate la vremea potrivită, al unui cules de roade.

Dar cine nu s-a născut din nou, nu s-a hotărât pentru Domnul, n-are pus legământ cu Domnul, nu s-a predat Domnului, n-are această clipă de însămânţare a Cuvântului lui Dumnezeu viu în inima lui, acela nu va vedea niciodată o maturizare şi un cules duhovnicesc nici în viaţa aceasta şi nici în viaţa veşnică.

Deci ce a însemnat pentru Hristos, Domnul nostru, şi pentru Biserica Sa cea sfântă Învierea Domnului – care e sărbătoarea cea mai mare, evenimentul cel mai important, care dă valoare tuturor celorlalte –, asta înseamnă pentru noi naşterea din nou, predarea noastră, hotărârea noastră şi începutul unei vieţi cu Dumnezeu.

După aceasta, noi va trebui să umblăm mereu cu Dumnezeu, până vom ajunge la înălţarea la El. Şi apoi până vom ajunge la revenirea împreună cu El, în slavă, după cum ne spune Sfântul Său Cuvânt.

Aceasta este nădejdea credinciosului.

Aceasta este nădejdea pe care Dumnezeu a pus-o şi a dorit să fie pusă în inima fiecăruia dintre noi. Încredinţările acestea să le avem.

În anul calendaristic este un sfârşit. Există început şi există sfârşit. În anul lui Dumnezeu, în anul duhovnicesc nu există un sfârşit. Noi nu sărbătorim 31 decembrie. Sărbătorim 1 ianuarie, Anul Nou, începutul altui an. Nu sărbătorim niciodată sfârşitul unui an. De fiecare dată sărbătorim alt început. Pentru că nu există un sfârşit.

A fost un început când a răsunat: „Să fie lumină!”. Şi din lumină s-au născut toate.

Şi va fi un sfârşit când va înceta aceasta. Este scris: „A fost o seară şi a fost o dimineaţă”. N-a fost un sfârşit. E permanent un nou început. Nu există decât trei anotimpuri: primăvara, vara şi toamna. Anotimpul însămânţării, anotimpul maturizării şi anotimpul culesului. Celălalt anotimp e numai trecerea la ciclul următor, la rândul următor, la o altă însămânţare, la o altă maturizare şi la un alt cules.

Aceasta este rânduiala lui Dumnezeu. Iarna nu-i o moarte. Nu există moarte. Există numai un alt început. S-a sfârşit un an, începe altul. Iarna este perioada prin care începe celălalt an. Nu-i un sfârşit.

În viaţa noastră duhovnicească nu există o moarte, nu există un sfârşit. Există numai o trecere. Când ni se va părea că am încheiat ciclul acesta, rândul acesta, durata aceasta de viaţă, noi nu trecem prin moarte ca un sfârşit, ci prin moarte ca un început. Moartea este un început, nu-i un sfârşit. Începutul celeilalte existenţe în care vom continua viaţa desăvârşit şi etern în Dumnezeu.

În pilda cu talanţii, Mântuitorul spune [că atunci] când a venit Stăpânul şi a cerut socoteală celor care au câştigat talanţii, [acesta] le-a spus: „Bine, rob bun! Treci la cârmuirea a zece cetăţi”. Cât era zece cetăţi faţă de zece talanţi? Atât de mult va fi ceea ce îi aşteaptă în existenţa cealaltă pe cei care au încheiat cu bine existenţa aceasta.

Nu există sfârşit. Există numai o trecere în cealaltă existenţă. Anul nostru are numai trei anotimpuri: însămânţarea, maturizarea şi culesul. Dumnezeu a rânduit special să se citească la începutul acestei adunări Psalmul 90. Acest psalm vorbeşte atât de frumos despre aceste trei stări. Vorbeşte despre floare: că-i viaţa noastră ca o floare care înfloreşte dimineaţa, se maturizează şi îşi dă rodul. La urmă vorbeşte despre o mie de ani care sunt ca o zi. Şi ne spune un lucru foarte însemnat în versetul 12, pe care aş vrea să vi-l însemnaţi bine şi să nu-l uitaţi niciodată: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă”.

Învăţaţi să vă număraţi dinainte, până când aveţi ce număra, nu la sfârşit, când nu mai ai ce să numeri.

Să învăţăm să ne numărăm bine zilele de la însămânţare, ca să ştim cum să folosim tot timpul până la cules. Să putem atunci avea un cules minunat şi fericit.

„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele…” Număraţi-vi-le! Şi, ca să număraţi bine anii, trebuie să număraţi zilele. Şi, ca să numărăm bine zilele, trebuie să ne numărăm clipele, pentru că s-a spus: răscumpăraţi vremea. Unitatea de măsură pentru timp e secunda. Mântuitorul, când a spus: „Răscumpăraţi vremea”, a zis: „Răscumpăraţi secunda”.

Aveţi de grijă, număraţi-vă bine secundele, pentru că de secunda asta sunt sigur, dar se secunda următoare nu pot fi! Într-o clipă mi se poate întâmpla să vină ceasul culesului şi atunci mă duc cu ce am strâns.

Să ne învăţăm să ne numărăm bine zilele de primăvară, de la însămânţare, de la Înviere. Să ne numărăm zilele, pentru ca să le ştim folosi pe tot parcursul anului, ca, atunci când vine vremea culesului, să putem să ne prezentăm cu ceva vrednic de Domnul nostru şi de răsplata pe care o aşteptăm de la El.

Domnul ne-a rânduit această zi în care sper că fără grabă – nu stăm sub presiunea timpului, să ne grăbim acum – să putem sta mai liniştiţi de vorbă. Ştie Dumnezeu câte zile mai avem şi câte ocazii să mai putem sta împreună.

În acest psalm este scris: „Anii vieţii noastre sunt şaptezeci de ani”. Se mai adaugă ceva la asta, dar adaosul acela este totuşi… un adaos. Eu am trecut de 70 de ani şi vă spun: există totuşi un hotar. După 70, chiar dacă Domnul mai prelungeşte, se cunoaşte. E un hotar 70 de ani. Vă spun din experienţă. Număraţi bine înainte de a ajunge acolo. Foarte puţini ajung acolo. Şi mai puţini trec peste aceşti ani. Chiar dacă treci peste ei, să ştii, simţi totdeauna că acolo a fost un hotar. După aceea paşii devin mai grei, răsufletul devine mai greoi, oboseala te copleşeşte mia repede, puterile te părăsesc mai degrabă.

Oricât de mult ai vrea, organismul obosit, uzat, nu poate urma; şi se întâmplă ce ştim că e normal.

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *