Criza a devenit, în ultimii ani, un laitmotiv al societăţii europene. Dacă doreşti să fii în consens cu discursul contemporan, atunci eşti nevoit ca acest cuvânt să-l cuprinzi grabnic în vocabularul tău cotidian.
Această plagă şi-a întins tentaculele necruţătoare peste tot şi peste toate. Astfel, deseori auzim despre criză politică, economică, socială, religioasă şi morală; ne confruntăm cu o criză a timpului, a sistemului de valori, cu o criză de identitate, de autoritate şi de conştiinţă, cu una a modernităţii sau a postmodernităţii. Spre orice domenii priveşti, te loveşti numai de crize… Există, dacă îmi este îngăduit, şi o criză a crizei însăşi.
Eu însumi sunt stăpânit de criză, întrucât trufia mă ascunde de mine şi nu mai ştiu cine sunt (Sf. Teofan Zăvorâtul). Ca urmare, reacţia faţă de semenul meu este una tot de „criză”, fiindcă sunt incapabil să rostesc tu, tu, tu, ci spun, în mod stereotip, doar eu, eu, eu… şi iarăşi eu.
Împrejmuit de părerea de sine, mi se pare imposibilă eliberarea prin lepădarea de sine, pentru că auto-supra-dimensionarea eului întinde o pojghiţă murdară peste chipul lui Dumnezeu sălăşluit în sufletu-mi, împiedicându-mă să îl văd pe El, pe mine şi pe celălalt.
Mai mult, mă „crizez” şi împotriva lui Dumnezeu, învinuindu-L, ca odinioară strămoşul Adam în grădina Raiului (Facerea 3, 12), de toate păcatele, necazurile şi neîmplinirile vieţii mele. „Tu eşti de vină, Doamne, pentru toate!” – răcneşte eul meu arogant, căutând cu disperare să se cruţe pe sine.
În mersul meu şovăielnic (este aşa pentru că mă gândesc cu teamă la viitorul meu pământesc şi uit, în consecinţă, de viitorul meu ceresc care este etern) spre Veşnicie, având ca anticameră efemera moarte fizică, o sintagmă care se află pe buzele multora vine să mă „consoleze” şi să mă „lămurească”: „Rămâi calm! Nu ai ce să faci! Planeta se grăbeşte!”. Aici intervine Cuvântul lui Dumnezeu, care adresează lumii cosmopolite şi secularizate o întrebare legitimă: „Şi încotro anume se grăbeşte?”. Interogaţia m-a făcut să tresar şi, la rândul meu, cu ajutor de Sus, să ridic alte semne de întrebare, la care eu sunt primul care datorez („Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie, Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,/n-a trebuit să ierţi cât mie, eu cel mai mult Ţi-am datorat”. – fr. Traian Dorz) formularea unui răspuns concretizat în fapte vrednice de chemarea sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos.
Dacă suntem în mijlocul atâtor crize, atunci de ce nu profităm cu toţii de situaţie? Trebuie spus răspicat că multiplele stări de criză au şi o parte benefică. Ideea de „criză” presupune un „conflict” cu realitatea existentă la un moment dat în sânul societăţii, cu viaţa de zi de zi, care trebuie funcţionalizată pentru a fi salvată. Aşadar, dacă există o criză majoră, atunci să o valorificăm, în primul rând, ca pe una de creştere duhovnicească în Hristos Iisus.
În consecinţă, dificultăţile înregistrate la nivel global reprezintă un bun şi binecuvântat prilej, acordat nouă de pronia divină, de a ne reaminti că Domnul Iisus este la uşi (Rom 13,11, Apoc 22,12), că este timpul marilor decizii (Evr 3, 7-8), acum când timpul stă să nască Veşnicia, şi am ajuns, parcă, în situaţia „de a ne mântui pe furiş” (Părintele Iustin Pârvu).
Această depresiune generalizată ne dă posibilitatea să recunoaştem cine suntem şi ce am făcut. Ni se oferă şansa să ne dezbrăcăm de „omul cel vechi” împopoţonat cu ipocrizia, falsitatea, inteligenţa arogantă, superficialitatea, impostura, lichelismul în formă elitistă (Ef 4, 22, I Cor 3,18-19, Gal 5, 26).
Este un bun prilej de a înlătura minciuna despre noi înşine, de a ne simţi cu adevărat alături de fratele aflat în suferinţă şi în lipsă, de a descoperi vrednicia ostăşiei noastre şi armele aferente ei, sădite în suflet de Dumnezeu, la Sfântul Botez (Ef 6, 11-17).
Este un timp hotărâtor în care sfintele îndemnuri ale Părintelui Iosif Trifa („Înapoi la Evanghelie!”, „Înapoi la Iisus cel Răstignit!”, „Înapoi la viaţa primilor creştini!”), care mărturiseau prin cuvinte puţine miezul cel tainic al Ortodoxiei, să pătrundă cu adevărat adâncul fiinţei noastre (adică inima – acordul omului cu Dumnezeu) şi să facem cale întoarsă de pe cărările păcatului.
Perioada dificilă pe care o traversăm face parte dintr-un plan dumnezeiesc care doreşte să ne conducă spre redescoperirea simplităţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a Înaintaşilor Oastei („sfântul” este un om care reuşeşte, prin Harul lui Dumnezeu, să omoare duplicitatea din sine, adică să devină simplu; cel mai complicat lucru din societatea contemporană este acesta: să fii şi să rămâi până la sfârşit simplu), a cumpătării, a buneicuviinţe, a iertării semenului din toată inima, a milosteniei, a uitării răului, a smeritei cugetări.
Criza actuală este o stare de alarmă, o tensiune lăuntrică, care mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare (II Tim 4, 2) şi acum, în ceasul al doisprezecelea, („Cine are minte să ia aminte!” – spunea Părintele Arsenie Boca) să ne trezim din somnul vicios al păcatului.
De aceea, sub noianul greutăţilor de tot felul, generate de CRIZĂ, avem un bun prilej
Să nu amânăm pocăinţa, pentru că mulţi au spus „de mâine mă las de cutare păcat” şi n-au mai apucat acel mâine (Sf. Vasile cel Mare);
Să facem pocăinţă şi pentru ce nu am făcut, dar am fi putut face (fr. Traian Dorz);
Să cerem Domnului apa care curge de jos în sus, adică lacrimile noastre de pocăinţă, care se ridică spre cerul lui Dumnezeu (Părintele Iosif Trifa);
Să ştim că păcatul este iertat doar atunci când pocăinţa este pe măsura gravităţii abaterii (Sf. Marcu Ascetul);
Să împlinim un singur canon: „să avem frică de Dumnezeu” (Părintele Iulian, Podromu, Sf. Munte Athos) sau „frica lui Dumnezeu” (Părintele Rafail Noica, II Cor 7, 1);
Să luăm Sfânta Împărtăşanie ca merinde de drum; fără ea n-am putea duce nici măcar o singură zi duhovnicească (Ioan 6, 53);
Să ne înfiorăm de faptul că hula împotriva Duhului Sfânt înseamnă nepărăsirea păcatului;
Să ne aducem aminte fiecare dintre noi de unde am căzut, după cuvântul Îngerului Domnului către Biserica din Efes (Apoc 2, 5);
Să nu învinuim veacul în care vieţuim, ci să ne osândim pe noi înşine, pentru că ne lăsăm conduşi de duhul lumii, în loc să-L urmăm pe Hristos Mântuitorul (Rom 12, 2);
Să îndemnăm voinţa noastră slabă să se unească cu puterea Jertfei Mântuitorului Hristos, care poate nimici orice patimă (Mt 11, 28);
Să nu petrecem timpul fără folos, că nu-l mai întâlnim (Părintele Paisie Olarul; Ef 5, 16);
Să facem fapte bune care preţuiesc mai mult decât un snop de cunoştinţe;
Să luptăm împotriva păcatului care stă cel mai aproape de noi (Sf. Antonie cel Mare);
Să ne subţiem trupul şi să ne îngrăşăm sufletul, pentru că diavolul lucrează prin mustul trupului (Sf. Diadoh al Foticeii, Rom 8, 13, I Cor 9, 27, II Cor 5, 2, Gal 5, 17);
Să rătăcim bucuroşi prin deşertul Postului, întrucât la capătul lui ne aşteaptă lumina Paştilor – Iisus Hristos (Părintele Alexander Schmemann);
Să nu ne uităm la podoabele de pe calea cea lată, ci să fim cu luare aminte la destinaţia lor finală, care e moartea veşnică (fr. Traian Dorz);
Să încheiem fiecare gând cu rugăciune (Sf. Iustin Popovici);
Să ne adâncim în citirea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, care se face pentru noi: Rouă – potoleşte fierbinţeala patimilor trupeşti; Apă – potoleşte jarul patimilor sufleteşti; Izvor – pentru cei care au ajuns la contemplarea Sfintei Treimi (Sf. Maxim Mărturisitorul; Ioan 5,39);
Să redescoperim partea cea bună care şi-a ales-o Maria, sora harnicei Marta (Lc 10, 42), şi pe care vrăjmaşul mântuirii noastre încearcă necontenit să o ia de la noi; de aceea zile bune vor veni doar pentru cei care şi-au ales cele ale Mariei (Părintele Rafail Noica);
Să înţelegem că harul stă ascuns în noi de la Botez, dar devine lucrător după ce începem să lucrăm poruncile dumnezeieşti (Sf. Marcu Ascetul);
Să nu dorim fericirea „aici” şi „acum”, ci sfinţirea vieţii noastre prin Hristos Domnul;
Să ne sprijinim pe toate mijloacele oferite de Dumnezeu şi să lăsăm cele oferite de lumea amăgitoare a păcatului;
Să vedem cerul nu numai ca pe o realitate aflată deasupra capetelor noastre; el este şi adâncul profund al vieţii spirituale (Nikolai Berdiaev);
Să nu ne înşelăm: „Oastea Domnului fără Biserică ajunge o vraişte, iar oile sănătoase se ţin lângă turmă şi lângă păstor. Când încep să umble singure, e semn de boală” (fr. Traian Dorz);
Să mărturisim, ca ostaşi ai Domnului, că ortodoxia nu este o „afacere de duminica”, ci este pocăinţă şi nevoinţă continuă, luptă duhovnicească zilnică purtată în prima linie;
Să arătăm tuturor, prin faptele noastre, că mişcarea „Oastea Domnului” nu este divertisment religios şi nici o sectă, ci este ortodoxia curată, este luptă, jertfă, lacrimă, pocăinţă, spovedanie, împărtăşanie; este asumarea crucii şi lucru duhovnicesc plin de responsabilitate faţă de Domnul Hristos şi faţă de întreaga frăţietate (fr. Traian Dorz);
Să ştim că slujba celor care predică doar cu buzele este uşoară, însă mărturisirea celor cu fapta şi cu adevărul este grea (fr. Traian Dorz);
Să ducem solia „Oastei Domnului” pretutindeni, pentru că ea înseamnă întoarcerea noastră (şi a celor care vor dori să înţeleagă mesajul ei ortodox) la armele Botezului, pe care le-am abandonat ruşinos pe câmpul de luptă duhovnicesc;
Să lucrăm spornic, pentru că în ceruri fiecare are o magazie care trebuie umplută cu fapte bune săvârşite pe pământ (Părintele Iulian, Sf. Munte Athos);
Să evoluăm de la „a munci” (care se aplică omului schimonosit de păcat) la „a lucra” (atributul omului îndumnezeit prin Har);
Să devenim nişte fermenţi vii în aluatul şi frământătura Bisericii ortodoxe şi în societatea românească;
Să ascultăm în dragoste frăţească unii de alţii, prin Hristos Iisus. În caz contrar, adunarea Oastei Domnului se va transforma în adunătură, apoi în ruină şi pe urmă în nimic (fr. Traian Dorz);
Să nu ne supărăm pe fraţi: supărarea este cel mai adesea semnul celui care n-are dreptate, iar plecarea din mijlocul fraţilor este totdeauna semnul celui care n-are pocăinţă (fr. Traian Dorz);
Să nu îmbrăţişăm niciodată noutatea care vine cu amestecătura, care se luptă să distrugă învăţătura sfintei credinţe ortodoxe, prin încredinţări eretice şi antihristice (Rom 1, 25, Gal 3,1);
Să spunem tuturor că Adevărul dumnezeiesc poate fi trăit până în oase, rărunchi şi încheieturi, cea mai tainică dovadă în acest sens fiind Sfintele Moaşte ale Sfinţilor lui Dumnezeu, care din veac i-au bineplăcut Lui (Fapte 2, 27, Ps 33,19);
Să alergăm, până este ziuă, şi să smulgem orice spin pe care l-am semănat şi, în locul lui, să plantăm o floare (fr. Traian Dorz);
Să fim iubitori de învăţătură, dar şi de osteneală, pentru că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om (Sf. Marcu Ascetul, I Cor 13, 9);
Să credem că putem ierta pe aproapele nostru, de vreme ce şi el este ispitit ca şi noi (Sf. Maxim Mărturisitorul);
Să nădăjduim că ţinta neamului românesc nu este fericirea lumească, ci Învierea în Hristos Iisus (Părintele Iustin Pârvu);
Să-l rugăm pe Domnul să ne ţină de urechi toată viaţa, că altfel îl vindem şi noi ca Iuda (Sf. Filip de Nevi);
Doamne Iisuse, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre. Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumină prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.
(fragment din Rugăciunea de dimineaţă a Părintelui Arsenie Boca)
Radu ROMÎNAŞU
