1. Dulce Prieten al plânsului meu ascuns, nu-mi lăsa inima, prea copleşită de singurătatea ei, să plângă prea mult când este cu Tine.
2. Smulge-mă din negurile mâhnirii trecutului meu şi înalţă-mă în soarele prezentului fericit.
3. Chiar în timpul ploii mele, sparge-mi dintr-o dată zidul norilor mei negri şi fămă să văd strălucirea zâmbetului Tău.
4. Atunci stropii ochilor mei vor căpăta strălucirea şi bucuria dulce va lumina dintr-o dată faţa mea.
5. Atunci voi izbucni dintr-o dată în acel fericit râs cu lacrimi, care este cel mai minunat şi neuitat har dintre toate frumuseţile pământului.
6. Cum aş putea să mai plâng eu, când văd faţa Ta preaiubită aplecată peste mine?
7. Când, în lumina ochilor Tăi binecuvântaţi, mă oglindesc ca într-un izvor de munte?
8. Şi când inima Ta dumnezeiască stă atât de aproape aplecată peste inima mea, încât bătăile şi puterea le sunt aceleaşi?
9. Cum aş putea să mai plâng eu când timpul este atât de scurt şi de scump, când părtăşia este atât de înaltă şi de adâncă, iar plecarea şi sosirea atât de aproape?
10. Cum aş putea să mai plâng eu când ceea ce am primit este atât de mult, atât de mult?…
11. Dar de ce oare Te-am făcut eu de atâtea ori să plângi Tu, Unicul meu binefăcător?
12. Ştiam că mă iubeşti atâta încât orice umbră a mea devine un nor pentru Tine şi orice nor al meu devi-ne pentru Tine un întuneric!
13. De ce am făcut atunci eu să curgă tocmai lacri-mile ochilor Mamei mele dulci?
14. Tocmai lacrimile acelor ochi care m-au putut iubi pe mine cel mai mult pe lume, care m-au învăluit cu dragostea cea mai adevărată, peste toate depărtările, peste toţi anii, peste toate piedicile, îndoielile sau greşelile mele?
15. De ce oare n-am putut să-mi ascund umbra şi norul meu de Tine? Ca să nu îndurerez tocmai inima care, singura, nu m-a judecat niciodată când am zdrobit-o? Nu ştiam eu oare câtă bunătate este în ea?
16. Atunci de ce n-am ştiut să fericesc pe Acela care, singurul, a avut milă de nefericirea mea?
17. Nu ştiam eu oare cât de mult au plâns aceşti ochi preaiubiţi, pentru mine, în depărtarea mea? Am uitat eu oare cât i-am dorit de mult?
18. O, ochii aceştia care mi-au acoperit tot ce-i durea ca şi cum nu mi-ar fi văzut nici unul dintre păcatele mele!
19. Ca şi cum nu mi-ar fi ştiut nici una dintre căderile mele!
20. Ca şi cum nu i-ar fi ruşinat şi nu i-ar fi durut atât de mult fiecare dintre toate acestea.
21. Prieten bun, dragul şi singurul Prieten bun al tinereţii mele! Cât de mult îmi pare rău acum pentru toate dăţile când Te-am întristat cu întristările mele!
22. Cât de mult mă doare acum inima mea că plânsul meu Te-a făcut adeseori să plângi atât de dureros lângă mine!
23. Tu, Care tocmai prin aceasta îmi arătai cât mă iubeşti de mult, îndură-Te de mine şi alină-mi acest vinovat plâns fără lacrimi, nespus mai amar decât celălalt!
24. Îndepărtează de pe altarul Tău acest plâns prea mult, împreună cu tot ce am făcut să Te doară.
25. N-a sosit oare primăvara mea? De ce nu-mi scot atunci la soare florile din umbra unde mi-au stat îngheţate atâta vreme?
26. Fereşte-mi bobocii trandafirilor care se pregătesc să înflorească de arşiţele de care mă tem.
27. M-au dogorit prea mult şi m-au chinuit prea nemilos.
Aş vrea să uit tot ce-i în inima mea.
Cum voi putea să nu mai plâng?
Viaţa nu dă nimănuia
nici mai multe supărări,
nici mai multe suferinţe,
decât binecuvântări.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
