– Spre democraţie şi economia de piaţă! – ne răspund politicienii. Sugerând şi modele: suedez, japonez, spaniol, ceh, elveţian, danez, argentinian… Numai că presa relevă paradoxurile unor modele dintre cele mai bine cotate. Elveţia, Danemarca sunt ţări invidiate pentru înaltul nivel de trai al locuitorilor lor. Dar ele sunt totuşi la fel de «fruntaşe» şi în topul numărului specific anual de sinucideri la suta de mii de locuitori, în cel al consumului de droguri, al abuzurilor sexuale etc., încât, firesc, te întrebi: De ce, atunci, dacă acolo este fericire adevărată, oamenii se sinucid? Şi mai ceva, încă, decât în ţările sărace? De ce-şi fabrică fericiri iluzorii, consumând droguri, când au o fericire reală?
În Elveţia, ţară a democraţiei occidentale autentice, fiecare a treia fetiţă, cum o relevă statisticile lor, este, mai devreme sau mai târziu, abuzată sexual de tatăl ei, de fratele ei, de bunicul ei, ori de altcineva. În acest caz, mai putem noi, românii, să admirăm şi să urmăm o astfel de „fericită“ ţară?
La fel de ciudat, Ştefan Hruşcă declara: „Am crezut că în străinătate lumea e altfel, însă constat că lumea s-a înrăit, este o criză de suflet!“ Cine declară astfel de lucruri? Unul dintre românii pentru care tranziţia s-a încheiat. Şi încă cu happyend, el fiind deja intrat într-un regim de prosperitate materială stabilizat, pe care şi-a edificat-o în Canada. Dar tot acolo s-a edificat că prosperitatea materială nu aduce fericirea. Că „fericiţi sunt doar cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el!“ (Luca 11, 28). Că fericirea fără Dumnezeu este o himeră pe urma căreia omul modern aleargă zadarnic. Cu cât mai mult o urmăreşte, ea tot mai mult se depărtează şi el rămâne tot mai nefericit, lucru zugrăvit artistic de Sfântul Ioan Iacov de la Neamţ, în poezia „Himera omului modern“. (…)
România se zbate acum între tentaţia occidentalizării şi păstrarea tradiţiei creştin ortodoxe. Dar occidentalizare înseamnă secularizare, laicizare, desacralizare, desdumnezeire, satanizare. A vieţii, a societăţii.
În 28 octombrie 1996, când profesorul Emil Constantinescu trecea în campanie electorală şi prin Dorohoi, i-am spus că, o dată ajuns preşedinte, să nu uite că omenirea a experimentat până acum sclavagismul, capitalismul, socialismul, comunismul şi toate s-au dovedit un fiasco pe multiple planuri. Şi că noi, acum, în România, trebuie să edificăm creştinismul. Rămân la aceeaşi convingere. Suntem bolnavi şi formăm o societate bolnavă. Dar, pentru a porni pe calea însănătoşirii, prima condiţie este să diagnosticăm exact boala de care suferim. Să stabilim cauzele acestei boli şi să le eliminăm. A înlătura prin diversele paliative doar efectele nu înseamnă însănătoşire.
Ne-democraţia şi lipsa economiei de piaţă or fi cauzele principale pentru toate bolile de care suferă societatea noastră? Sau necredinţa, neascultarea de Dumnezeu? Nu cumva reîntoarcerea la credinţa sinceră, trăită, adevărată va aduce şi democraţia autentică şi economia sănătoasă, benefică pentru toţi?
„Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. De aici vine totul!“ – sună argumentul lui Alexandr Soljeniţîn. Epictet recomanda diriguitorilor: „Conducători ai cetăţii, nu vă îngrijiţi de construcţia cetăţii! Construiţi mai întâi oameni şi atunci toate se vor rezolva de la sine!“
Cu creştini autentici, cu oameni de o cinste ireproşabilă, harnici şi buni la suflet, dificultăţile economice şi sociale sunt uşor şi repede surmontabile. Şi aceasta, în primul rând, pentru că nevoile unor creştini adevăraţi sunt modeste. Lor nu le trebuie lux şi nici supraconfort, dovedite, de atâtea ori, ruinătoare pentru trup şi pentru suflet.
În al doilea rând, orice economie devine înfloritoare dacă salariaţii săi sunt creştini adevăraţi care lucrează ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, doar de ochii şefilor.
Iar peste toate, ca importanţă, adevăraţii creştini capătă binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi se ştie că atunci când Dumnezeu ajută şi plumbul se face plută.
În fond, soluţionarea creştină a problemelor vremii rezidă în trăirea creştină, după acel vechi îndemn creştinesc: Ora et labora! – Munceşte şi te roagă! Şi fă fapte bune, faptele iubirii! astfel ca duhul lui Omnia pro pecunia (totul pentru bani!) să nu mai sufle peste plaiul mioritic, dând febră materialistă, chiar dacă ideologia oficială nu mai este ideologia comunistă, materialistă şi ateistă, ideologia pe care majoritatea analiştilor o numesc „utopia roşie“, devenită, la punerea în practică, „ciuma roşie“. Dar, analizând şi capitalismul, ai cărui zori (re)mijesc astăzi la orizontul românesc, analiză făcută de pe poziţia unui creştin care vrea să-şi mântuie sufletul, el mi se pare a fi „realitatea neagră“. Cu lipsă sau cu prea puţină moralitate şi spiritualitate, dar cu nedreptate şi exploatare, uneori cruntă, cu un întreg cortegiu de obiceiuri rele, unele chiar spurcate: pornografie, prostituţie, homosexualitate, droguri, spiritism, magie, euthanasie, culminând cu violenţa şi crima organizată – mafia şi satanismul. O adevărată maree neagră ce impregnează tot mai amplu şi mai profund fibra morală şi spirituală a acestei naţii şi a acestei lumi.
„Satan şi slujitorii săi se dovedesc mai plini ca oricând de idei şi iniţiative. Libertate, egalitate, fraternitate – proclama Revoluţia franceză şi proclamă şi democraţiile actuale, dar fără Dumnezeu. Iniţiative politice şi sociale, multe şi diverse, dar fără Dumnezeu. Parlamente şi legi fără Dumnezeu, şcoală fără Dumnezeu, medicină fără Dumnezeu, protecţie şi asistenţă socială fără Dumnezeu, pe scurt: viaţă şi moarte fără Dumnezeu. Mai nou, o filozofie ecologistă şi o mulţime de terapii naturiste propun un adevărat cult pentru natură, dar, iarăşi, fără Dumnezeu. O privire duhovnicească descoperă la tot pasul –într-o mie de forme şi feţe – aceeaşi preocupare a lui Satan: de a-şi făuri o lume în care el să fie singurul stăpân. Şi aceeaşi strategie: de a-l depărta pe om de Dumnezeu şi de mântuire prin înstrăinarea de Biserică, aşezământul dumnezeiesc al mântuirii sale.“ (Câtă dreptate are medicul creştin Pavel Chirilă!)
În aceste condiţii, mă întreb şi vă întreb: Tranziţia aceasta a noastră dinspre orizonturile roşii spre orizonturile negre este ea tranziţia optimă? Nu cred! De aceea i-am şi spus actualului preşedinte, Constantinescu, că noi, românii, chiar dacă suntem creştini, totuşi spre creştinism real, trăit, trebuie să tranziţionăm acum.
Întrebarea însă este: Rezultanta proiecţiilor religiei-creştinism în plan moral, politic, social, economic, cultural etc. constituie ceea ce ar trebui să fie orânduirea socială – creştinism?
Sau, altfel formulată, dilema: creştinismul e doar o religie, e drept, religia supremă, dar ca orânduire socială el riscă să devină „utopia galbenă“? (Galben-aurie fiind culoarea aurei sfinţilor.) (…)
Dar lucrurile trebuie deplin clarificate şi-i rog pe cei competenţi şi de bună-credinţă s-o facă.
Deci ce ne spun despre aceste lucruri, despre aceste frământări, despre încotro ar trebui să fie tranziţia noastră reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, păstorii şi arhipăstorii noştri? Ce ne spun creştinii trăitori ai creştinismului şi totodată specialişti în diverse domenii: industrie, agricultură, comerţ, transporturi, cultură, sănătate, învăţământ? Nu cu toţi aceştia în frunte trebuie să creăm în România „realitatea aurie“, societatea fericită pe care n-o poate genera decât creştinismul autentic? Pentru că vedem cu toţii ce făină se macină astăzi la moara României, după atâţia ani de jertfe de la marile jertfe din Decembrie ’89. Catharsisul românesc întârzie să se producă şi o dată cu el întârzie şi revenirea noastră spre mai bine.
„Pe vremea lui Ştefan cel Mare – scrie Eminescu – Moldova era mare şi fericită pentru că credinţa era tare.“ Pe vremea noastră, Moldova şi, o dată cu ea, România întreagă, nu mai este nici mare (a pierdut cetăţi şi provincii), nu mai este nici fericită (căci e bântuită de şomaj, inflaţie, banditism social şi de tot felul de boli, necazuri şi suferinţe), pentru că credinţa este slabă şi puţină.
Putem conchide că, indiferent de răspunsul ce-l vom da problemei: Tranziţia? Spre ce?, este neîndoios că, dacă noii, românii, în loc să tranziţionăm spre sfinţenie, vom tranziţiona spre mai multă păcătoşenie, atunci tranziţia noastră va fi şi spre mai multă nefericire. Spre autodistrugerea noastră. Avertismentul Părintelui Dumitru Stăniloae este categoric: „Mă doare că pierim ca neam. Dacă nu ne întoarcem la credinţă, vom pieri ca neam!“.
Să ne rugăm Domnului pentru întoarcerea noastră în albia adevărurilor sacre! Singura salvatoare! Numai prin spiritualitate, numai prin spiritualizarea României putem face din ţara noastră o ţară în care să se vină să se ia exemplu. Mi-o spunea, după Decembrie ’89 un român de talie internaţională
Ing. Alexandru OSTAFI
