Cuvântul 8 / Pentru ţinerea de minte a răului […]
Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cântăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înşine şi nu luăm aminte înţelesul cântărilor. Fiindcă zicem: de am răsplătit celor ce mi-au făcut rele să cad de la vrăjmaşii mei în deşert. Ce va să zică: să cad? Câtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmaşului său, dă război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă. Iar de se va întâmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul. Deci noi ne blestemăm singuri: nu numai să cădem în faţa vrăjmaşilor noştri, şi să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert în faţa vrăjmaşului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcând pe pământ. Iar deşert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pământ; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: să gonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, adică să-l apuce în mâinile lui şi să-l supună întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: să calce jos pe pământ viaţa noastră. Ce este viaţa noastră: faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pământ, adică să ne facem cu totul pământeşti, având tot gândul nostru împilat pe pământ. Apoi zicem: slava mea în ţărână să locuiască, adică mintea şi ştiinţa ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în pământ. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o arunce în ţărână şi să se facă pământească viaţa şi slava noastră ca să nu mai socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămânea Duhul meu întru ei, fiindcă sunt trupeşti”.
Acestea toate cântând, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar câte rele nu răsplătim pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvântul şi cu chipul. Să nu gândească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvântul, şi cu chipul şi cu privirea, supărând pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sunt răsplătiri cu rău pentru rău. Dar chiar şi când se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea scârbă în inima sa asupra fratelui şi se va mâhni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar răsplăti rău pentru rău. Luaţi aminte că sunt multe stări şi deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scârbeşte, nici nu se mâhneşte cineva asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scârbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărât, se va bucura, şi cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici în inimă nu este mâhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se şi scârbeşte, însă nu-i pare bine când îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mâhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.
La începutul cuvântului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămâne totuşi scârbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mânia făcând metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, întâmplându-se să fie scârbit de cineva, făcând metanie se împacă cu acela şi nici ţinere de minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întâmpla mai pe urmă să-i zică un cuvânt atingător, iarăşi îşi aduce aminte de cel dintâi şi se tulbură. Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi puind alifie s-a închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, şi oricând se va lovi la acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curând decât dacă s-ar lovi în altă parte a trupului şi îndată începe a curge sânge. Aşa pătimeşte şi acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mânia s-a vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană îndată se întărâtă, când se va întâmpla vreo cât de mică lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să tămăduiască desăvârşit acea rană, încât să crească, ca mai înainte şi păr pe locul acela, să nu mai rămână nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decât numai rugându-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicând: Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui. Să nu înceteze rugându-se pentru fratele său până când nu i se va linişti desăvârşit inima. Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi smerenie, ce poate face mânia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă? Precum a zis avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutăţii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămân zadarnice şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos”. Iar alt sfânt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului”.
Lucraţi, dar şi pricepeţi cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi pricepe cu cuvântul. Cine poate să înveţe vreun meşteşug numai din cuvânt? Au nu întâi se osteneşte lucrând şi stricând, silindu-se şi de multe ori neizbutind, până când, puţin câte puţin, ostenindu-se şi având răbdare, învaţă acel meşteşug. Pentru că văzând Domnul, cugetul şi osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să învăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvântul fără a ne sili cu fapta? […]
va urma
BIBLIOGRAFIE: Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997
