Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre Iona profetul

Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre Iona profetul

Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre Iona profetul

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăinţă! Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: “Am păcătuit!”. Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală ca să spui acest cuvânt: “Am păcătuit”? nici una!

Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. la-o înaintea diavolului! Răpeşte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce nu-ti spui păcatul? Pentru ce nu-ti ştergi păcatul, când ştii că ai un acuzator pe care nu-1 poţi face să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: “Am păcătuit!”. Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: “Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).

Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: “Am păcătuit!”.

– Dar de unde ştiu, mi se poate spune, că, dacă spun eu întâi păcatul, scap de păcat?

– Am în Scriptură exemple şi de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el, şi de oameni care nu 1-au spus şi au fost osândiţi.

Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la câmp şi 1-a ucis.(Facere 4,8)

Ce i-a spus Dumnezeu?

– “Unde este Abel fratele tău?”.(Facere 4,9)

Cel Care le ştie pe toate întreabă; nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că 1-a întrebat, ştiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: “Unde-i Abel fratele tău?” .

Iar Cain i-a răspuns:

– “Nu ştiu. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”(Facere 4,9).

Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu 1-ai păzit! Dar pentru ce 1-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu 1-ai păzit.

– Ce i-a spus Dumnezeu?

– “Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4,10).

L-a mustrat îndată şi i-a dat şi pedeapsa. Nu atât pentru omor, cât pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atât de mult pe cel ce păcătuieşte, cât pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu 1-a primit pe Cain când a venit la pocăinţă, pentru că nu şi-a spus el întâi păcatul. Că, ce spune Cain? “Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta”,(Facere 4,13) în loc să spună: “Am făcut mare păcat! Nu sunt vrednic să mai trăiesc!”.

Şi ce-i răspunde Dumnezeu? “Gemând şi tremurând vei fi pe pământr” .( Facere 4,13) Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea. “N-am să te ucid, i-a spus Dumnezeu, ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege, citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei!”. Şi pribegea Cain, lege însufleţită, stâlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decât glasul trâmbiţei, că spunea: “Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel!”. A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui; nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osândit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai întâi păcatul.

Dar ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ti spun de un altul care, spunându- şi el mai întâi păcatul, şi-a şters păcatul.

Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să- 1 numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).

Gândul şi 1-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împă- timit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul.

De ti-este întunecat sufletul, trupul se rostogole şte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul.

Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere.

Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ti-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând.

Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrânii, învechiţi în zile, urzeau faptă de curvie1 (Istorie Suzanei 1,1-64.) Bătrânilor nu le-a folosit bătrâneţea, nici pe Daniel nu 1-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David.

David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare.

– Ce a făcut Dumnezeu?

– A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu 1-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!”, Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-1 facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama.

– Ce-i spune?

– “Am să-ti spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui”(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. “Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul?

– Ce a răspuns împăratul?

– Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele.

– Ce sentinţă a dat David?

– “Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!”(II Regi 12, 5-6).

– Natan ce-a făcut?

– N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci 1-a descoperit îndată şi-1 taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. “Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul” II (Regi 12, 7).

– Ce-a răspuns împăratul?

– “Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi 12, 13). N-a spus: “Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?”. N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul.

– Ce-a spus?

– “Am păcătuit înaintea Domnului!”.

– Ce i-a răspuns natan?

– “Şi Domnul a iertat păcatul tău” (II Regi 12, 13). “Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai şters păcatele, ti-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!”.

Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: “Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!”(Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul?

Ai şi o altă cale de pocăinţă!

– Care-i aceea?

– Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ti-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.

– Dar ce?

– Plânge-ti păcatul!

– Dar de unde ştiu că, dacă-mi plâng păcatul, mi-1 şi şterg?

– Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia lui, a împărătit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: “Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb”. Nabot i-a zis: “Să nu mi se întâmple să-ti vând moştenirea părinţilor mei!”. Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-1 silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: “Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot israeliteanul!”. Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: “Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat”(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!

– Şi ce s-a întâmplat?

– Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: “Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot”. Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu 1-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul. “Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: “Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău” (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.

Şi uită-te unde-1 trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi 21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.

– Şi ce a spus Ahab?

– Când Ahab 1-a văzut pe Ilie, i-a spus: “M-a găsit duşmanul meu!” (III Regi 21, 20), în loc de: “M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!”. “M-a găsit duşmanul meu!”. Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: “Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!”. Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: “Acestea zice Domnul îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău”.

La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu 1-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întâmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: “Du-te, predică în cetatea Ninive în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le: “încă trei zile şi Ninive va fi distrusă” (Iona 3,4).

Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

– Şi ce-a făcut?

– A luat-o la fugă! Că îşi spunea: “Eu, Doamne, am să mă duc să le predic; Tu însă ai să Te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos”.

Marea 1-a primit pe Iona, dar nu 1-a ascuns, ci 1-a dat înapoi pământului şi 1-a adus iarăşi sănătos şi teafăr în Ninive; marea 1-a apărat ca un prieten care- şi apără prietenul. “S-a coborit Iona să fugă,spune Scriptura, şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; a plătit drumul şi s-a suit în ea” (Iona l, 3).

Unde fugi, Iona? Te duci în alt pământ? Dar “al Domnului este pământul şi plinirea Lui”(Ps. 23, 1). Sau în mare? Dar nu ştii că “a Lui este marea şi că El a făcut-o”? (Ps. 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunând: “Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale” (Ps. 8, 3)?

Totuşi, stăpânit de frică, lui Iona i se părea că fuge; dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea 1-a dat înapoi şi a venit în ninive, a predicat spunând: “încă trei zile şi Ninive va fi distrusă”. Şi ca să vezi că asta avea Iona în minte când a luat-o la fugă, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va părea rău de răul ce-1 grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit profet mincinos, o arată Iona însuşi. După ce a predicat în Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se întâmple; când a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gândit ce gândise mai înainte şi a spus: “Oare, nu sunt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?”.

Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care 1-a iertat pe Ahab.

– Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?

– “Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Tiu voi face după răutatea lui!” (III Regi 21, 29).

Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! “Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei 1-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia”. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: “Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!”. Ai văzut că plânsul şterge păcatele?

Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi facă uşoară mântuirea.

– Care este aceasta, a treia cale de pocăinţa?

– Smerenia! Smereşte-te şi ţi-ai şters şiruri de păcate. Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10- 14).

S-au suit, spune Domnul, fariseul şi vameşul la templu să se roage. Şi a început fariseul să-şi înşire virtuţile: “Eu nu sunt un păcătos ca toată lumea, spune el, nici ca vameşul acesta!”. Suflete ticălos şi nefericit! Ai osândit toată lumea! Pentru ce-1 mai îndurerezi pe cel de lângă tine? Nu te mulţumeşti cu întreaga lume decât dacă osândeşti şi pe vameş? Pe toţi cei de aici i-ai hulit! Pe nici un om n-ai cruţat! “Eu nu-s ca toată lumea, spui tu, nici ca vameşul acesta! Postesc de două ori pe săptămână; dau zeciuială din averile mele săracilor!”. Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osândit întreaga lume! Pentru ce loveşti şi în vameşul de lângă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decât dacă osândeşti şi pe cel de lângă tine?

– Ce-a făcut vameşul?

– A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: “cine eşti tu de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi ştii viaţa? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lângă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinsteşti singur?” Nici un cuvânt din acestea n-a grăit vameşul, ci, plecându-şi capul la pământ, s-a închinat şi a spus” “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Vameşul s-a smerit şi a ajuns drept. Fariseul s-a pogorât de la templu pierzându-şi dreptatea; vameşul s-a pogorât dobândind dreptatea. Cuvintele au biruit fap tele. Unul, cu faptele, a pierdut dreptatea; altul, cu cuvânt de smerenie, a dobândit dreptatea. Şi totuşi aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, când unul mare se micşorează pe sine. Fapta vameşului nu era smerenie, ci adevăr. Adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.

Spune-mi, te rog, poate fi om mai rău ca vameşul? Negutătoreşte nenorocirile altora, ia parte la roadele muncii altora; nu munce şte, dar ia parte la câştig. Grozav e păcatul vameşului! Vameşul nu-i nimic altceva decât silnicie acceptată de toată lumea, păcat legalizat, lăcomie cu nume bun. Cine poate fi mai rău decât vameşul, care stă la drum şi culege roadele muncii altora? Când e vorba de muncă, lui nici nu-i pasă! Când însă e vorba de câştig, îşi ia partea din cele ce n-a muncit. Deci dacă vameşul, care-i un păcătos, a dobândit un dar atât de mare când s-a smerit, cu atât mai mult omul virtuos când se va smeri! Dac ă-ti vei mărturisi păcatele şi te vei smeri, vei fi drept.

Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te Ia Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Fapt ele Apostolilor 9, 15), limanul cel neînviforat, turnul cel necl ătinat, omul cel mic la trup, care a înconjurat lumea, şi a înconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (II Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat!

Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii şi mii de osteneli, pe cel care a avut mii şi mii de biruinţe împotriva diavolului, pe cel care propovăduia şi zicea: “Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decât toţi”(1 Corinteni 14, 10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care cu epistolele sale a vânat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smereşte spunând: “eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9).

Ai văzut măreţia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? “Eu sunt, spune el, cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vred nic să mă numesc apostol”. Atunci e smerenie cu adevărat când te smereşti în toate şi te numeşti cel mai mic. Gândeşte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stâlpul Bisericii, îngerul cel pământesc, omul cel ceresc! Cu cât drag zăbovesc lângă Pavel, contemplându-i frumuseţea virtutii lui! Nu-mi veseleşte atât faţa răsăritul soarelui şi săgetarea razelor lui strălucitoare, cât îmi luminează mintea chipul lui Pavel! Soarele luminează fetele, Pavel, însă, ne urcă pe aripile lui la bolţile cerurilor; ne urcă sufletul mai sus decât soarele, mai sus decât luna! Aşa-i puterea virtuţii! Face înger pe om, înaripează sufletul spre cer. Virtutea aceasta ne învaţă Pavel. Să ne sârguim să fim imitatori virtuţii lui! Dar să nu mă abat de la subiect. Scopul meu era de a vă arăta smerenia, a treia cale a pocăinţei, de a arăta că vameşul nu s-a smerit, ci a spus adevărul, şi-a dezgolit păcatele lui şi a ajuns drept; n-a dat bani, n-a străbătut oceane, n-a mers pe jos cale lungă, n-a traversat mări nemărginite, n-a rugat pe prieteni, n-a avut nevoie de mult timp, ci, prin smerenie, a dobândit dreptatea şi a fost socotit vrednic de împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

SFANTUL IOAN GURA DE AUR
OMILIILE DESPRE POCAINTA
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE
BUCURESTI – 1998

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!