Daca, asa cum mărturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s- au făcut, cum putem sa ne reducem credinţa pe care o avem la o problema de naţionalitate, de loc, de epoca…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.
Se spune adesea in Sfânta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru păcatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul naţionalităţilor, pierdem totul si cădem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre naţiuni, neantelegeri intre clasele sociale. Citiţi pe Sfanţul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeşte pe Hristos, care trăieşte si poarta in sine „simţămintele care erau in Iisus Hristos”, suferă si se roagă pentru lumea intreaga. Iata adevăratul creştinism.
Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru oamenii, de la Adam pana la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos inseamna a suferi pentru a vindeca si a mântui intreaga umanitate. Nu exista cale de mijloc.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine, a trai pentru poruncile lui Hristos ne va conduce in Gradina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea intreaga.
Iubeşte pe aproapele ca pe tine insuti. Mi-a fost dat sa inteleg aceasta porunca sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţa pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Ii aparţin. A te ruga pentru lumea intreaga, inseamna a te ruga pentru acest arbore in totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Sa-L urmezi pe Hristos inseamna sa te deschizi conştiinţei Lui, Care poarta in El intreaga lume, arborele in totalitatea sa fara a omite vreo frunza. Daca vom dobândi aceasta conştiinţa, ne vom ruga pentru toţi ca pentru noi insine.
Daca Hristos ia chip in noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu si a intregii umanităţi, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, intr-adevar, chipul Absolutului. In mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viata cosmica. Puţin cate puţin, in mod normal, incepem sa trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii intregi. Incepem sa ne trăim viata intr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o drama personala, ci trăim in noi insine tragedia umanităţii intregi, drama istoriei sale de la inceputul veacurilor.
In Hristos, conştiinţa se eliberează, viata noastră devine nelimitata. In porunca iubeşte pe aproapele tau ca pe tine insuti, trebuie sa intelegem ca pe tine insuti in felul următor: in orice om, in intregul Adam, ma recunosc pe mine.
„Impărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, inseamna a purta in inima noastră universul intreg si pe însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”. Când va rugaţi, rugati-va pentru toţi si pentru fiecare in parte. Si adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluieste-ma si pe mine”. Astfel, in mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morala a lui Hristos ne aduce in acea stare in care suntem gata sa suportam toate incercarile, cu condiţia sa fim inaltati in Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.
Hristos si-a dat viata divina celor creaţi după chipul Sau, dar ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după doua milenii de viata creştina, ce vedem? Lumea contemporana se indeparteaza din ce in ce mai mult de Hristos, de viata veşnica. Intunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existenta noastră pământeasca. In aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc sa-I urmeze, aceasta porunca: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem sa găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce va blestema, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?
Nu putem iubi fara sa suferim. Cea mai mare durere este sa iubim pana la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, incat S-a dat morţii pe cruce. La fel si sfinţii. Câştigam Raiul sau il pierdem si ajungem in iad, in măsura in care acceptam sau refuzam crucea rânduita de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci si vii.
Sa-L urmam pe Hristos urcând pe Golgota. Aceasta inaltare nu este alta decât lupta dusa de Hristos, in dragostea Lui pentru lumea intreaga. Când lupta se da numai pe un singur plan, al lumii si al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează si imbatranesc foarte repede. In schimb, când suferinţele ne vin din lupta impotriva patimilor, in Duhul lui Hristos, oamenii renasc.
Nimic nu este mai dureros in aceasta lume, decât a te lupta sa dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.
Cum sa ne indreptam spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţa, de dureri. Dar sa ne ducem crucea in tăcere.
Acesta este paradoxul vieţii creştine: sa alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, incat sa avem sentimentul ca suntem mai apropiaţi de El si de viata veşnica.
Când ne hotărâm sa-L urmam pe Hristos, fiecare zi din viata noastră devine o zi de suferinţa, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare aceasta intrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, incat sa suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim sa intelegem ca aceasta suferinţa este calea mântuirii.
Pentru om, viata pe pamant este o suferinţa continua. De ce o suportam? Pentru ca Hristos S-a intrupat si a trăit cu noi. Si acum Il cunoaştem Personal.
Suntem creaţi după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Când raportam realitatea vieţii zilnice la aceasta revelaţie divina, cădem in deznădejde. De ce este atat de greu sa trăim creştineşte aici si acum? Pentru ca este vorba de viata divina si veşnica. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este intre nimicnicia noastră, sărăcia noastră si aceasta aspiraţie atât de inalta, infinita?
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov,
traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica),
– Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014
