…mă pomenii acasă cu o telegramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav…”
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele… Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.
Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumnezeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Biruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul…
În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine… Vin cât pot mai repede…”
Am obţinut autorizaţia de plecare… (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv” al plecării mele la Sibiu?…)
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie.
Pe pag. 3 a acestui număr – ultimul scris de fratele Marini – m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:
„Dincolo de Poarta cea Tainică… Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)”
Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.
„…O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să privim; spre Poarta cea Tainică – poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea.
Moartea! Ce taină ascunde ea! Câte sforţări de a scăpa de ea! Zadarnic! O lege mai tare decât noi ne ţine în rânduiala ei cu o tărie nedezminţită.
Este rânduit fiecăruia să moară o singură dată!… Vrei, nu vrei, ai să treci pe uşa care duce Dincolo. Când? Aceasta nu o ştii. Cei mai mulţi pleacă atunci când nici nu se gândesc.
Dar unde? Unde mergem? Ce este dincolo de poarta pe care scrie: moartea?
Iată un lucru cu care şi-au bătut capul mii de oameni, mii de ani, fără a putea găsi vreun răspuns mulţumitor pentru conştiinţa lor…
În vremile din urmă oamenii învăţaţi au găsit şi inventat fel de fel de instrumente cu care au cercetat văzduhul, adâncimile pământului, fundul mărilor, tainele sufletului omenesc. N-au găsit însă nici un chip de a pătrunde cu ocheanele lor dincolo de poarta care se numeşte moartea. Aceasta a rămas o taină pentru iscodirea minţii omeneşti.
…Şi, dacă oamenii n-au fost în stare să dezlege această taină, ea n-a rămas ferecată în necunoscut. Un far puternic a luminat taina aceasta; El, Iisus Hristos, a venit de Dincolo şi a fost în măsură să ne spună tot ceea ce trebuie să ştim.
…Iată Cuvântul Său fericit şi mântuitor: «Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă» (Ioan 5, 24).
Ce nădejde fericită pentru sfârşitul credinciosului lui Iisus!”
Cred că aceste lucruri au fost ultimele pe care le-a mai scris fratele Marini. Ciudat, cum presimte omul uneori…
Citind pagina asta, mi-am adus aminte de o discuţie, tot asupra acestor lucruri, pe care o avusesem cu el odată, pe când ne aflam amândoi, singuri, la noi acasă, în Mizieş, în urmă cu şapte ani, într-o seară liniştită de toamnă, sus pe deal, la vie…
– Şi totuşi cât de grea trebuie să fie, trupeşte, chiar clipa aceea a morţii – zisese el atunci! Până ce viaţa se smulge din fiecare celulă, din fiecare nerv, din fiecare ţesut al trupului nostru, trebuie să suferim trupeşte dureros… Aceasta este legea lucrurilor!…
– Da, dar Domnul Iisus are puterea de a înfrânge această lege şi de a da preaiubiţilor Lui nu o moarte dureroasă, ca o smulgere grea, ci o plecare liniştită, ca un somn dulce la un sân drag…
– Da! – a oftat el atunci. Şi apoi am schimbat vorba.
Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într‑adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul…
Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.
Trupuşorul i se topea, parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu‑i mai scădeau.
Am alcătuit atunci, împreună cu fratele Titus, în grabă, numărul viitor din foaie – cel pentru 1 februarie 1947 – şi ne-am pregătit pentru orice lovitură.
În prima pagină a foii, doream să inspirăm o puternică nădejde şi încredere sufletelor scumpe care erau în toiul cernerii dureroase: Am scris anume pentru ceasul acela solia cea dulce a Domnului Iisus, spusă sufletelor iubite din Betania, în ceasul cel mai greu pentru ele: „Eu sunt Învierea şi Viaţa…” (Ioan 11, 25).
Scriam acolo: „Trăim între două mari veşnicii: Trecutul şi Viitorul. În întunericul care atâta vreme a apăsat peste aceste două lumi, sufletul omenesc s-a zbătut îngrozit mii de ani, trudindu-se zadarnic să găsească o rază de lumină care să-i arate ce este dincolo de viaţa aceasta atât de scurtă, aşa de chinuită şi pe care toţi au numit-o amăgire.
Lumina aceasta a venit numai o dată cu Hristos, Adevăratul şi Veşnicul Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu.
La mormântul unuia dintre cei mai iubiţi prieteni ai Săi, Iisus a spus cuvintele care de veacuri au umplut de nădejde ochii şi sufletele care s-au agăţat de El ca de Stânca tuturor nădejdilor, Singura Salvare: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine va trăi… (Ioan 11, 25-26).
O lege nefăcută de oameni a lăsat ca omul să fie aşezat şi în mormânt cu mâinile încrucişate pe piept, cum este aşezat înainte de venirea lui pe lume în pântecele mamei sale.
E parcă şi acesta un semn că omul nu este aşezat acolo pentru nimicire, ci pentru o nouă naştere, la o nouă viaţă, pregătit pentru o nouă intrare, într-o nouă lume.
Cu mormântul nu se sfârşeşte viaţa. Când totul se prăbuşeşte în jurul nostru şi când ultima suflare ne coboară în pământ, noi nu murim! Sufletul omenesc este singura realitate, singurul lucru care trăieşte, în mijlocul celorlalte lucruri care pier.
Cei care-L cunosc pe Hristos strigă: O lume veşnică există şi trăieşte fără ca ochii noştri de pământ s-o poată vedea, fără ca mâinile şi inimile noastre de lut s-o poată atinge, fără ca mintea noastră mărginită s-o poată desluşi. Garantul şi Slăvitul ei Descoperitor ne-a arătat-o. Iisus Hristos ne-a descoperit existenţa acestei lumi slăvite şi, prin Jertfa Lui răscumpărătoare, a rupt toate stavilele care ne închideau drumul către ea, dându-ne drept de moştenire asupra ei.
O voi, toţi cei care vă mai îndoiţi, gândiţi-vă: Dumnezeu n-a înşelat niciodată pe nimeni! Acela care a pus în inima unei rândunici dorul după o ţară nouă şi minunată, dorul care o face să zboare către acolo prin mii de primejdii, a şi pregătit ţara aceasta pentru ea. La sfârşitul călătoriei ei, păsărica cea slabă – care a nădăjduit în acea ţară fără să o cunoască şi a crezut în ea fără s‑o fi văzut – ajunge să se bucure de lumina şi binefacerile ei, dacă n-a căzut de oboseală pe drum…
O voi, toţi care aţi trăit în lumea aceasta crezând în Hristos, voi, care de dragul Lui aţi părăsit totul pe pământul acesta, nădăjduind în Patria nespus mai bună, pregătită în ceruri pentru voi – sus inimile! Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Hristos, Domnul vostru. El trăieşte veşnic – şi voi veţi trăi! Cuvântul în care aţi crezut n-a fost o amăgire: Mântuitorul căruia v-aţi predat este Dumnezeu, Veşnicul şi Slăvitul Dumnezeu care, dacă a făcut o făgăduinţă celor ce vor crede în El, Îşi va şi împlini această făgăduinţă; va da viaţa… o viaţă veşnică şi fericită, tuturor celor care I-au crezut Cuvântul şi făgăduinţele.
Dacă El v-a făgăduit învierea şi viaţa, credeţi cu tărie acest lucru; El le are şi pe acestea în Sine Însuşi şi le poate da tuturor alor Săi.
Dacă El v-a făgăduit o ţară veşnică şi un cer fericit, credeţi cu tărie acest lucru; El este Stăpânul nemărginit de puternic şi de bogat şi va da acestea tuturor celor ce-L iubesc, întocmai după cum a spus.
El este Dumnezeul Adevărat şi Viaţa Veşnică (I Ioan 5, 20)…”
Pe aceeaşi pagină în colţul din stânga era o ştire dureroasă:
„…Să ne rugăm Domnului pentru el
Fratele nostru iubit, Ioan Marini, în prezent se află greu bolnav. Rugăm pe toţi fraţii noştri fierbinte să-şi aplece genunchii către Domnul pentru acest vestitor al Evangheliei curate.”
Şi adăugam, pentru a se vedea bine starea lui gravă:
„…Unde puterea doctorilor nu mai poate să ajute, nădăjduim să intervină rugăciunea frăţească, să ducă la ridicarea de pe patul de suferinţă a scumpului nostru frate…”
Iar alături, în colţul din dreapta, un alt anunţ la fel de greu:
„A trecut la Domnul sora noastră, Ana Marini
…La încheierea foii am primit încă o veste dureroasă:
Sora noastră Ana, mama fratelui Ioan Marini, a trecut la Domnul. Îndureratei şi credincioasei familii de fraţi şi surori Marini din Săsciori, în numele tuturor fraţilor le transmitem şi pe această cale, cu acest prilej, cea mai caldă dragoste şi nădejde de întâlnire a tuturor în Viaţa cea de Dincolo, în slava vieţii Ierusalimului celui de Sus.”
Aceste două anunţuri păreau ca două sicrie puse alături, de-o parte şi de alta a chipului Mântuitorului rugându-Se pentru învierea lui Lazăr…
Am fost, împreună cu ceilalţi fraţi apropiaţi, lângă el în clipa aflării ştirii dureroase a morţii mamei lui…
N-avea putere să se mai ridice, dar cred că atunci ar fi dorit mai tare ca orice altceva să se poată arunca cu faţa la pământ înaintea Domnului şi să se roage mult-mult, mai mult ca oricând…
Dar a tăcut dureros şi doar din ochii închişi au început să-i şiroiască lacrimile liniştite şi uşurătoare…
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu…
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… S-a rostit şi aici (probabil voia să spună: în casa din Săsciori… ) vreo 40 de ani… Acum se rosteşte tot mai rar…
Se spune că cel mai dulce cuvânt în limba noastră este cuvântul „meu”: tatăl meu, mama mea şi mai ales Mântuitorul meu…
…Ferice de cine în ceasul din urmă…”
Aici mâna îi alunecă neputincioasă, nemaireuşind să scrie ceea ce îi vroia gândul.
Pe urmă, cu greu ridică iarăşi creionul spre hârtie şi scrise:
„…aşa…
Aceluia…”
Aici din nou mâna îi alunecă, întrerupând şirul scrisului.
După un timp încercă să ducă iarăşi spre hârtie mâna care tot mai ţinea creionul, semn că mai are ceva de spus…
Şi, cu greu, reuşi să mai adauge:
„…îi va deschide…”
apoi, alunecând nesigură, mai avu puterea să scrie, cu ultima sforţare:
„mamă…”
Şi mâna lui scăpă condeiul.
Pentru totdeauna.
O, iată şi mânuţa asta, care a scris atât de mult şi de frumos… Iată, se frânse ca şi cealaltă de acum nouă ani, tot la vârsta care ar fi trebuit să fie a celei mai viguroase puteri.
După ce mai prinse o fărâmă de putere îmi spuse rar şi întretăiat:
– Vedeţi ideea!… Spune ceea ce am vrut să spun eu… Ar fi fost multe dorinţe… dar acum…
…ştiu că va fi mare durerea… Noi am trăit aşa de bine laolaltă…
Nu va putea nici unul face faţă… Ştiu…
Să se împartă tractate la înmormântare!…
Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…
L-am sărutat fierbinte, plângând cu toată durerea sufletului din mine…
Şi i-am împlinit ultima dorinţă, străduindu-mă cum am putut mai bine.
M-am dus „în locul lui”. Dar oricât m-am străduit să fiu ca el, să-i vorbesc mamei lui ca el, să plâng ca el, să simt ca el lângă sicriul şi mormântul mamei sale, tot ştiu că nu am putut fi cum ar fi fost el… Nimeni n‑ar fi putut ca el.
Şi ceilalţi fii ai mamei au trăit profund şi sfâşietor toată durerea clipei aceleia. Dar fiecare era în locul lui însuşi. Nici unul nu-l putea înlocui pe cel care lipsea. Numai Domnul l-a înlocuit.
Nici eu nu l-am putut înlocui, decât într-o aşa de slabă măsură, deşi cugetul meu mărturiseşte că am dorit în tot timpul acela să fiu el.
Era ultima încredinţare pe care mi-o dădea.
După vreo trei zile era adus din Sibiu, la spitalul din Sebeş. Se apropia de Săsciorii lui, la care a ţinut nespus de mult.
Acolo a fost adus şi tatăl său în ziua următoare, alături de el, pe un alt pat. Se îmbolnăvise grav şi tatăl, de aceeaşi boală. Friguri zguduitoare şi temperaturi mari.
Fratele doctor Banu, care îl însoţise tot timpul bolii lui la Sibiu cu tot ce omeneşte îl ajutase ştiinţa şi puterea sa, l-a însoţit şi la spitalul din Sebeş. Împreună cu surorile Lucreţia de la Laz, Paraschiva de la Vinerea, Ioana de la Şibot şi altele. Au făcut tot ce le-a stat şi lor în putinţă pentru el.
Până în ultimele lui clipe, cât a mai putut, le-a vorbit mereu celor de lângă el despre lucrurile minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce neuitate au rămas pentru aceştia puternicele adevăruri rostite de graiul lui slăbuţ, atunci pe patul morţii lui.
Cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Iată, se deschid porţile Ierusalimului… Mamă”.
Apoi a tăcut.
Istoria unei jertfe / Traian Dorz – Sibiu: Oastea Domnului, 2012
