Am întâlnit odată la munte un vânător. Mergea să vâneze capre, dar câine de vânat nu avea. În toc de câine, ducea o mică fluieriţă cu care imita glasul caprelor sălbatice.
Am plecat cu el să văd ce ispravă va face. Vânătorul s-a aşezat unde ştia că e rost de vânat şi a început a sufla cu fluieriţa o chemare mincinoasă de capră. Un ţap a auzit această chemare, a dat un mic răspuns şi a plecat după ea (era tocmai timpul împreunării acestor animale). Ţapul se apropia mereu. Sărmanul! El nu ştia ce fel de „capră“ îl aşteaptă. În gândul lui vedea căprioara cea frumoasă, dar, vai, îl aştepta glonţul.
Când s-a ivit într-un luminiş, glonţul l-a doborât la pământ.
Eu m-am gândit în mine că aşa face şi diavolul, vânătorul cel rău al sufletelor. Cu înşelăciunea şi lăcomia atrage şi diavolul sufletele în cursa pierzării. Când omul pleacă în calea poftelor lumeşti trezite de „fluierul“ diavolului, aşa păţeşte, ca ţapul cel înşelat: el aleargă la pieire trupească şi sufletească.
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Sodoma şi Gomora”
1 Comment