Faptele Apostolilor 20, 16-18; 28-36
„Căci Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întâmple să întârzie în Asia… Şi, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii” (Fapte 20, 16-17). „Şi mare jale i-a cuprins pe toţi şi, căzând pe grumazul lui Pavel, îl sărutau, cuprinşi de jale mai ales pentru cuvântul pe care îl spusese că n-au să mai vadă faţa lui. Şi îl petrecură la corabie” (Fapte 20, 37-38).
Ce face un părinte trupesc atunci când trebuie să plece într-o călătorie lungă – cu/sau fără drum de întoarcere – atunci când trebuie să-şi ia rămas-bun de la copiii săi, pe care îi iubeşte foarte mult şi, la rândul lor, copiii îl iubesc pe el cu toată dragostea? Caută, pe cât posibil, să-i scutească de marea durere a despărţirii, pe care ar vrea să o simtă doar el. De aceea, ori le sărută fruntea prin somn şi pleacă, ori le spune vorbe şi promisiuni frumoase, pentru a nu-şi da seama micuţii copii de greutatea situaţiei; ori altceva de felul acesta…
Credem că la fel se simţea şi Sf. Ap. Pavel atunci când se gândea la despărţirea de iubiţii săi fii din Biserica Efesului. De aceea, pentru că timpul îl presa şi nu voia să întârzie prea mult – înţelegând că mulţimea fraţilor din Efes nu i-ar fi dat prea uşor drumul pentru a pleca –, a fost nevoit să ocolească Efesul şi, coborând mai jos cu corabia, la Milet, a chemat de acolo doar pe preoţii Bisericii din Efes, care, ca nişte copii duhovniceşti ai săi mai crescuţi duhovniceşte, îşi puteau stăpâni mai bine durerea.
Dacă vom citi, cu luare-aminte, această pericopă apostolică, vom înţelege câtă durere era în inima Apostolului Pavel, care, ca un adevărat părinte, nu se temea de lanţurile ce îl aşteptau, ci se îngrijora de viitorul bisericii din cetatea Efesului, pentru care – ca şi pentru alte biserici – lucrase şi se jertfise atât de mult… De aceea caută el să-i conştientizeze de greutatea misiunii lor, amintindu- le de felul frumos şi curat în care a lucrat el la ei, dându-le astfel pildă de lucru în Ogorul Domnului, fără interes personal, ci numai pentru mântuirea sufletelor. Ei simţiseră aceasta de mult timp, şi inima lor era strâns legată de a lui, pentru că îi ştiau sinceritatea, lucru pe care ei, îl probaseră destul… Acum, erau şi ei nespus de îndureraţi şi parcă simţeau tot mai mult greutatea răspunderii, pentru păstorirea creştinilor încredinţaţi lor spre păstorire. Oare cum s-au prezentat ei în faţa credincioşilor lor, atunci când au fost nevoiţi să le vorbească despre greaua despărţire de părintele lor, al tuturor!? Ce cuvinte au trebuit să folo sească ei, pentru a-i mângâia îndeajuns, căutând puterea de a-şi stăpâni ei înşişi sentimentul profund al durerii? Numai purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi rugăciunile permanente ale părintelui lor duhovnicesc – care nu i-a uitat nici în viaţa aceasta trecătoare, nici după plecarea de aici – i-a ajutat să treacă peste aceasta.
Privind în istoria Bisericii Creştine, câte pilde frumoase vedem, în această privinţă! Să ne amintim de Sf. Ioan Gură de Aur; înainte de ultima sa plecare în exil, cum a arătat el soldaţilor care îl păzeau o ieşire dosnică din palatul arhiepiscopal, pe unde a primit să fie scos spre a fi dus, fără să iasă pe poarta principală, pe acolo, prin faţă, unde era adunată mulţimea credincioşilor săi păstoriţi, hotărâţi să nu permită cu niciun chip ducerea păstorului lor iubit de la ei, situaţie în care s-ar fi făcut tulburare mare, iar ei, credincioşii, ar fi putut fi victimele represaliilor, comandate de împărăteasă. În felul acesta, iubitul şi iubitorul lor păstor i-a ferit de rău, jertfindu- se el, pentru aceasta.
Venind mai aproape de zilele noastre, să vedem felul în care s-a despărţit preaiubitul nostru Părinte Iosif de păstoriţii săi de la Vidra… Apoi, să citim cartea «Un păstor model», sau «Lucrătorii viei», spre a vedea relaţii ideale între păstor şi păstoriţi şi, de asemenea, despărţiri cu cea mai sinceră îndurerare… Dar, pentru a se ajunge aici, a trebuit multă jertfă. Câţi mai sunt dispuşi spre aceasta?
Fratele Mihăluţă ALECU
