Home Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc.
Limbile de foc! – acesta este semnul cel mai bun dacă un creştin sau o adunare are sau nu pogorârea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt – zice un sfânt Părinte – n-are în Biblie nici un cuvânt rece, nici o propoziţie rece. Tot ce a scris şi a spus El este foc, este căldură, este viaţă. Şi tuturor creştinilor adevăraţi El le dă o limbă de foc, un dar de foc cu care să se aprindă mereu pe ei şi pe alţii.

Praznicul Rusaliilor este Praznicul Sfintei Treimi. Noi trăim în numele Sfintei Treimi. Dar să nu uităm: a trăi în numele Sfintei Treimi înseamnă a trăi în dragostea Tatălui, în Jertfa Fiului şi în căldura Duhului Sfânt.
Le ai tu pe aceste trei daruri mântuitoare în viaţa ta?
Nu se poate tăgădui faptul că a slăbit viaţa creştină, a slăbit creştinismul. O dovadă e răcirea vieţii creştine; e creştinismul cel rece şi cel „căldicel” de azi.

Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost „clocot”. În Ziua Cincizecimii, limbile de foc au aprins un foc de dragoste, un clocot de dragoste, care îi făceau pe oameni să depună totul la picioarele Domnului şi la picioarele apostolilor. Îi făcuse pe oameni „una cu sufletul şi inima lor”. Dar, în curgerea vremii, acest foc, acest clocot, s-a răcit mereu, până am ajuns la recele de azi, despre care a zis Mântuitorul: „Iar în vremile din urmă, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Mt 24, 12).
Noi uităm un lucru: că am fost botezaţi nu numai cu apă, ci şi cu foc. „Acela (Iisus) vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mt 3, 11). Am fost şi suntem botezaţi cu Focul cel ceresc, cu focul darului, cu focul dragostei pentru Domnul şi pentru cele sufleteşti. Un creştin adevărat e acela care rămâne şi trăieşte în acest „botez de foc”. E acela care arde mereu şi aprinde mereu şi pe alţii.

„Fiecare om va fi sărat cu foc”, zicea Mântuitorul (Mc 9, 49). Sarea împiedică stricăciunea. Sarea Focului ceresc împiedică stricăciunea vieţii noastre. Arde şi mistuie tot ce este rău şi stricat în noi. Cel ce n-are „sarea” aceasta, acela se „strică”.
Fiecare om să fie sărat cu foc. Fiecare om să fie aprins cu Foc ceresc şi să-i aprindă şi pe alţii, să-i săreze şi pe alţii cu acest foc sfânt.

Măsura vieţii celei duhovniceşti este aceasta: cât de cald eşti? Cât de aprins eşti? Câte grade de căldură duhovnicească ai? Să nu uităm că termometrul vieţii noastre celei du­hovniceşti are numai cele două capete de la Apocalipsa 3, 15: „fierbinte şi rece”. În clocot pentru Domnul, ori îngheţat pentru păcat. Îndată ce nu eşti cald – ai devenit rece. Iar între „cald” şi „rece” nu este decât „căldicelul”, despre care Domnul a zis că îl va „vărsa din Gura” Lui (Apoc 3, 16). „Căldicelul” acesta este viaţa creştinismului şi creştinilor de azi. Şi el va fi şi pieirea lor, căci numai creştinul cel în „clocot”, cel veşnic aprins va dobândi mântuirea.

Deci, fratele meu, să ne facem socoata cum stăm cu „botezul cel de foc”, cum stăm cu temperatura noastră cea duhovnicească.

Părintele Iosif Trifa

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *