Biruirea voii de sine
Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu strădanii osârduitoare ale voinței, să își biruie voia de sine și să își sădească lucrarea voii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei meniri, el trebuie să se deprindă, înainte de toate, să-și urmărească gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a bineplăcea lui Dumnezeu sau a bineplăcea sieși. De cum va înțelege aceasta, omul nu va mai greși dacă va porni să le săvârșească pe toa- te împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu mai fie înrobit patimilor sale păcătoase. Un Bătrân spunea adesea ucenicului său: „Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!”
„Cine este acela?,” a întrebat odată ucenicul. „Voia de sine,” i-a răspuns lui starețul. Și, într’adevăr, ea este vinovată pentru toate nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință hotărâtă, până la sânge. /Evr. 12:4/
Oricât de slabe ni s’ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat, trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice ispite. Altminteri, de le îngăduim să apară slobode în noi, ele repede vor crește, se vor întări și vor deveni cumpliții noștri tirani. De nu vom smulge neghina cât este încă mică, aceasta degrabă se va înmulți și își va întinde atât de larg rădăcinile, încât îți va fi peste putință să o mai stârpești. De nu te lepezi de țigări sau de alcool la începutul împătimirii de ele, curând după aceea vei deveni un jalnic rob al lor. Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare osteneală să scăpăm de acesta. Dacă în ochiul nostru intră un fir de praf, nu avem liniște până ce nu îl scoatem. La fel trebuie să facă omul duhovnicesc cu patimile sale. El are nevoie să le izgonească din sufletul său chiar și pe cele mai neînsemnate dintre ele, căci greșelile mici cresc în patimi mari.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sânt trei feluri:
1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei, deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazemă pe mila noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar poruncită. Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase ale inimii și, astfel, să le izgonim. „Mâniați-vă, și nu greșiți,” /Ps. 4:4/ citim în „Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai greși,” ne povățuiește Episcopul Theofan, „căci de îndată ce patima este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat.”
2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl alungăm. În dese rânduri, el rămâne și, stăruitor, cere ale sale. „Aceasta se întâmplă,” lămurește Episcopul Theofan, „deoarece în trezirea acestor cugete adeseori participă diavolii, iar ei sânt nerușinați. Oricât de mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul Este neîndoielnic că după mâniere trebuie să alergăm la încă un alt mijloc.” Aceasta este chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. „Doamne, ajută! Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!,” „Doamne, ca să ajuți mie grăbește!” /Ps. 69:1/
Vrăjmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie, preot în Ierusalim, spune: „Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici,” adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se întărește. /Filip. 4:13/
Deslușind ucenicilor săi cum să se lupte cu diavolul, Sfântul Ioan Colov spune: „Eu lucrez ca un om, care stă sub un copac și privește împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale copacului, iar apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele cele duhovnicești că se apropie de mine prin cugetele pătimașe, de îndată îmi înalț mintea către Domnul.”
Episcopul Theofan asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de către patimi cu o desfrânată frumoasă, pe care cârmuitorul unei țări o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute și, aflându-o în casa cârmuitorului, au început să o fluiere. Dar ea, de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile dinăuntru și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniș- te. Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s’a lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune la Domnul, și acolo va afla pace.
După Sfântul Isihie al Ierusalimului, cel ce duce o viață duhovnicească trebuie să țină toate cele patru lucruri care urmează: 1. smerenie, pentru ca prin ea să lupte cu dracii cei mândri, 2. luare-aminte ascuțită, spre a nu îngădui cugetelor însuflate de patimi să intre în inimă, 3. împotrivirea la gânduri, ca să le alunge cu mânie, și 4. rugăciunea, pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu.
3. Deasa spovedire și primire a Sfintei Împărtășanii. Acestea sânt, la rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor, dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe o cale nouă, a virtuții! Păcatele noastre sânt agoniseală a satanei, pe care noi o adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoni- seală se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngră- mădesc în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „căci ceea ce te biruiește, aceea te și robește.” /II Pet. 2:19/ Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că cei păcătoși sânt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului și vede că nu mai are nimic al lui într’însul, nici o agoniseală, îl părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Dom- nul Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și patimilor sădite de aceștia.
Pentru întărirea simțământului mântuitor al pocăinței, cel ce viețuiește duhovnicește trebuie ca măcar o dată pe zi să rostească Psalmul 50 și de multe ori rugăciunea lui Iisus. Iar seara, când a rămas singur cu sine, Creștinul trebuie să socotească cum a petrecut ziua ce s’a scurs și, după ce și-a amintit păcatele, să le însemneze în carnețelul său de preț,3 și neîncetat să se pocăiască pentru ele. Cu cel dintâi prilej la îndemână, el trebuie să meargă la duhovnicul său și astfel, spălat în harul Sfintei Taine a Pocăinței, în fiecare zi să pună început bun și după fiecare cădere de îndată să se ridice și să reia lupta cu păcatul – și, tot așa, până la sfârșitul vieții sale. Prin curățirea necontenită a inimii în felul înfățișat mai sus, omul, în chip nevăzut, va ajunge la acea pace despre care Sfântul Serafim din Sarov a spus:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui împrejurul tău!”
Ziditorului, Purtătorului de grijă, Răscumpărătorului, Sfințitorului și Mântuitorului nostru, slavă în vecii vecilor.
Amin!
3.Părintele Serafim se referă aici la înseamnarea pe hârtie a păcatelor, spre a fi citite la spovedanie. (n.tr.)
din ”Viața duhovicească a creștinului ortodox”, de Arhimandritul SERAFIM ALEXIEV
