Mărturii Oastea Domnului

Nãzuințã la înãlțimea pocãinței

„Oglindească-se-n mine-aşa / Ca un soare lumina-Ţi grea,  / Să se vadă în mine splendoarea Ta.”

În slavă îmbrăcat şi-n raze de lumină, Infinitul strâns în Dumnezeu străluceşte în Fiul proslăvit de Tatăl şi umbrit de Duhul, pentru ca omul, pumn de ţărână, să guste din măreţia Cerului coborât o clipă pe pământ. O, cum nu ne arde văzduhul devenit altar şi biserică de lumină?

Cu-alai de străluciri şi-n slavă ţesând vremurile, încă ne aştepţi, Iisuse, schimbarea. Ne aştepţi pocăinţa care să descoase gânduri împătimite şi fapte nedemne, ca, îngenunchind frânţi în baia celui de-al doilea botez, să ni Te dăruieşti în Taină, Trup şi Sânge, spre unirea cu Tine în slavă. Ca, astfel, să ne porţi pe înălţimi de lumină în veşnicii.

Schimbare a vieţii, oare din exterior vrei să te laşi pătrunsă? Ce moment hotărâtor aştepţi? Ce om, ce cuvânt, ce stare cauţi? Nu ştii tu că izvorul întoarcerii stă în rugăciune? În tăcerea şi duioşia întâlnirii în sine a firii căzute cu gândul la moarte? În înfruntarea dintre Iubirea de pe Cruce şi ura omului-fiară, dintre răscumpărarea păcatelor şi răsplata cuielor? De ce nu ascultăm şoapta de iubire a lui Hristos, Dumnezeul Om Ce flămânzeşte după oameni, Ce ne doreşte cu o „iubire nebună”, Cel ce a părăsit slava pentru cruce şi a dat Cerul pe patima Sa, Cel ce a ales ura, scuipatul şi palmele în locul osanalelor îngereşti, din iubire. Noi când Îl iubim pe Hristos?

„Nemărginire orbitoare”, Te împarţi raze de lumină ca să strângi cioburile sparte ale fiinţei noastre, care, în loc să Te iubească, Te uită. Te uită în fiecare dimineaţă şi-n fiecare seară, dând clipa de părtăşie cu Tine pe iubirea de sine, dând rugăciunea pe blidul de linte al grijilor vieţii. Şi ne spun atâţia Sfinţi Părinţi şi Înaintaşi să nu preferăm nimic iubirii lui Hristos! Dar cum să ne umple El de slava cerească, slavă pe care ne-a arătat-o schimbându-Se la Faţă, când cei ce ne numim creştini şi ostaşi suntem deja plini? Plini de noi.

Iisuse, Te schimbi la Faţă şi astăzi şi ne chemi neîncetat pe înălţimi de munte, înălţimi ale nevoinţei şi tăierii firii, dar noi nu-Ţi putem privi lumina, căci ne deschidem ochii spre plăcere, şi nu spre izbăvire. Apără-ne, Doamne, privirea de întuneric şi nu ne lăsa în vale, între spinii ascuţiţi ai păcatelor, ci ne ridică Tu pe munte, pe muntele Schimbării la Faţă, ca împreună cu Tine să ne schimbăm şi noi viaţa, punând început bun prin pocăinţă. Amin!

Emilia AURICĂ

Lasă un răspuns