Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii
Evanghelia de la Matei 25,14-30
14 (Împărăţia cerurilor) este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. 15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. 16 Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. 17 De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. 18 Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.19 După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. 20 Şi apropiindu-se cel ce luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. 21 Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. 22 Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. 23 Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. 24 Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. 25 Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. 26 Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? 27 Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. 28 Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. 29 Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. 30 Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
1. Cuvântarea eshatologică și tema privegherii. Evanghelia de la Matei cuprinde cinci părţi, fiecare cu câte o mare cuvântare a Sa. A cincea este Cuvântarea eshatologică (Mt 24-25). Când Domnul vesteşte dărâmarea Ierusalimului (care se va şi întâmpla, la anul 70), ucenicii Săi, punând în legătură această catastrofă cu sfârşitul lumii, Îl întreabă: „Spune nouă, când vor fi acestea şi care este semnul venirii tale şi al sfârşitului veacului?” Mântuitorul refuză categoric să răspundă la această întrebare. Ideea esenţială a primei părţi a cuvântării este exprimată în 24,36: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Răspunsul Său nu se rezumă însă la atât. În partea a doua a cap. 24 – începând cu v. 37 –, un grup de mici parabole ilustrează ideea că Fiul Omului va veni pe neaşteptate: „De aceea, şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni „ (v. 44). Deci – şi aceasta este o notă nouă în desfăşurarea cuvântării – credincioşii trebuie să fie privighetori în aşteptarea venirii lui Hristos. Îndemnul la priveghere este exprimat mai întâi în 24,42: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. El revine însă în capitolul următor, ceea ce arată că evanghelistul are în vedere aceeaşi idee importantă: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici e când vine Fiul Omului” (Mt 25,13). Pilda cu slujitorul (iconomul) credincios (Mt 24,45-51) arată cum trebuie să fie această priveghere: este vorba de o priveghere activă, de asumarea cu fidelitate a responsabilităţii primite. În cap. 25, tema privegherii primeşte noi clarificări: să ne pregătim pentru Parusie, căci există marele pericol ca ea să ne surprindă nepregătiţi (Pilda celor zece fecioare, v. 1-13); să fim credincioşi şi stăruitori în punerea în lucrare a harului pe care l-am primit, căci nu întra în bucuria eshatologică fără conlucrarea noastră cu acest har (Pilda talanţilor, v. 14-30); şi, mai ales, să-i ajutăm pe cei săraci şi necăjiţi, pe aceşti „fraţi prea mici” ai lui Iisus, căci ceea ce le facem lor lui Iisus Însuşi Îi facem (Pilda cu Judecata cea mare, v. 31-46).
2. Privegherea cu credincioșie. În acest context, apare cu claritate înţelesul pildei din Evanghelia acestei Duminici. Pilda talanţilor reia şi dezvoltă ideea privegherii cu credincioşie şi responsabilitate, ilustrată deja prin Pilda iconomului de la sfârşitul capitolului anterior. În amândouă aceste pilde sunt puse faţă-n faţă comportarea şi apoi răsplata „slujitorului credincios” (24,45) sau a „slugii bune şi credincioase (25,21.23) şi a slujitorului leneş, rău şi viclean. Fapt important, în amândouă aceste pilde despre credincioşie un spaţiu mai larg ocupă prezentarea celui necredincios (24,48-51; 25,24-30). De unde deducem că avem de a face cu un demers polemic; Mântuitorul îi pune în gardă pe ucenicii Săi împotriva lipsei de credincioşie. Ideea va fi reluată cu o nouă forţă în dramatica evocare a Judecăţii din urmă (25,31-46), unde credincioşii şi necredincioşii vor fi foarte miraţi că au împlinit sau au neglijat imperativele privegherii evanghelice. De altfel, tema apărea deja în partea finală a Predicii de pe Munte: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt 7,21; a se vedea şi versetele următoare, 22-27). În acest grup de pilde din capitolele 24 – 25, putem discerne diferite imagini ale lipsei de credincioşie: în Pilda cu iconomul (24,45-51) este vorba de o necredincioşie printr-o viaţă supusă patimilor trupeşti, cu violenţe, mâncare şi băutură; în Pilda celor zece fecioare (25,1-13) necredincioşia se manifestă prin lipsa de prevedere: fecioarele nebune n-au luat cu ele untdelemn (v. 3); iar în Pilda talanţilor (25,14-30), necredincioşia constă în lene (v. 26). Trăsătura comună a tuturor acestor forme de necredincioşie este lipsa sau insuficienţa unei lucrări sau a unei activităţi concrete. Ceea ce înseamnă că, în lumina învăţăturii Mântuitorului, aşa cum ne-o transmite Evanghelia de la Matei, privegherea este o aşteptare activă şi responsabilă. Din această perspectivă, doctrina protestantă despre sola fide, adică despre o mântuire „numai prin credinţă” nu are nici o şansă de a-şi afla temei în Evanghelie. Sfântul Iacov va rezuma foarte bine această învăţătură a Mântuitorului prin cuvintele: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2,26).
3. Tabloul parabolei talanților. Pentru a ilustra ceea ce am numi astăzi responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu, Parabola talanţilor face apel la imaginea unui stăpân puternic şi bogat, care-şi încredinţează bunurile slujitorilor săi. Acest om este liber să facă ce vrea cu bunurile sale. El le încredinţează unor subordonaţi. Nu este vorba de lucrători, ca în Mt 20,1 şi 21,33; ci de slujitori ai săi, de oameni din personalul casei sale. Faptul este important. El dă talanţii „fiecăruia după puterea lui” (v. 15) ca unul care îşi cunoaşte foarte bine servitorii şi, cu respect pentru posibilităţile şi pentru eficacitatea personală a fiecăruia, el cere fiecăruia dintre ei exact numai atât cât este în stare să facă.
Suntem frapaţi de sumele foarte mari care sunt încredinţate slujitorilor. Un talant era o cantitate considerabilă de metal preţios (aur sau argint). Nu ni se spune cum au reuşit cei doi slujitori buni să-şi dubleze partea. Se menţionează numai graba („îndată”, v. 16) cu care ei au pornit la fructificarea talanţilor pe care i-au primit. Spunându-se însă, despre fiecare din cei doi, că „a câştigat”, suntem, lăsaţi să înţelegem că a fost vorba de activităţi comerciale. La Sfântul Luca, în paralela la textul nostru pe care o constituie Parabola minelor, este menţionată clar neguţătoria (Lc 19,15). Al treilea slujitor n-a produs nimic. El n-a făcut decât să îngroape talantul. Când s-a întors stăpânul, „după multă vreme” (v. 19), acest slujitor i-a adus ceea ce primise, adică un talant, dar nu şi vreo roadă a efortului propriu. Primii doi slujitori au fost lăudaţi şi răsplătiţi, iar ultimul a fost aspru mustrat şi pedepsit.
4. Înțelesuri ale parabolei. Aplicarea acestui tablou la planul spiritual nu ridică vreo dificultate deosebită. Stăpânul plecat este Hristos. Când va veni a doua oară, la Parusie, El ne va cere socoteală cu privire la felul în care am pus în lucrare şi am înmulţit talanţii pe care ni I-a dat în grijă. Deşi aplicarea însăşi lipseşte în textul evanghelic, aspectele ei de bază sunt clar sugerate de expresiile care arată răsplata sau pedeapsa: „intră întru bucuria domnului tău” (v. 21 şi 23); şi: „pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară”. Nu mai este vorba, în aceste expresii, de o răsplată pământească sau de o pedeapsă pământească. Cel care vorbeşte astfel nu mai este stăpânul bogat de la începutul parabolei, ci Hristos Judecătorul. Este, deci, limpede cine este Stăpânul şi cine sunt slujitorii.
Comentatorii s-au întrebat la care realitate din viaţa duhovnicească se aplică talanţii de care este vorba în această pildă. Este vorba de darurile noastre naturale? Dar în concepţia mateiană nimic nu este dar „natural”, în sensul modern al cuvântului, ci totul este dar de la Dumnezeu. Sunt talanţii bogăţiile pământeşti şi răspunderile fiecăruia în societate sau în Biserică? Sunt ei Evanghelia şi, în general, cuvântul lui Dumnezeu sau credinţa şi harul lui Hristos? Sunt fraţii care trebuie ajutaţi şi câştigaţi pentru mântuire (cf. v. 31-46)?
5. O fidelitate activă. Trebuie să ţinem seama însă de faptul că pilda insistă asupra fidelităţii active a slujitorilor. Poate că nu trebuie să ne întrebăm prea mult ce sunt talanţii. Fiecare credincios trebuie să devină conştient de ceea ce a primit şi de răspunderea pe care i-a încredinţat-o Hristos. Iar în lumina pericopei care urmează (v. 31-46), această răspundere se referă în special la grija pentru „fraţii cei prea mici” ai lui Iisus.
Lauda şi răsplătirea celor doi slujitori credincioşi şi harnici sunt exprimate, pentru fiecare în parte, în exact aceiaşi termeni: „Bine, slugă bună şi credinioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (v. 21 şi 23). Cum vom interpreta aceste cuvinte? În context, „bucuria” la care este chemat slujitorul credincios îmbracă, în mod cert, un aspect eshatologic; este vorba de o răsplată cerească. „Peste multe te voi pune” ar putea indica participarea la domnia lui Hristos, în Împărăţia Sa (cf. 19,28; 24,47).
Un loc mai larg ocupă în text comportarea şi condamnarea servitorului celui rău şi necredincios.
6. Sluga cea „vicleană și leneșă”. În legătură cu acesta din urmă, sunt de făcut următoarele observaţii (după Pierre Bonnard, L’Évangile selon Matthieu, Delachaux et Niestlé, Paris, 1963, p. 363):
– La acest slujitor rău este vorba nu atât de lenea propriu-zisă (v. 26), cât de un fel de fatalism religios şi oriental. Dacă Dumnezeu poate totul, fără ajutorul oamenilor, de ce să se mai pună şi el la treabă? Evanghelia ne lasă cât de mare este pericolul unei astfel de mentalităţi, după care harul face inutil orice efort personal.
– Într-adevăr, dacă iconomul necredincios (24,45-51) se îndoia de întoarcerea stăpânului, adică de însăşi realitatea acestuia; dacă fecioarele cele neînţelepte nu prevăzuseră lungimea aşteptării şi necesitatea unei provizii de untdelemn (25,1-13), acest slujitor rău n-a făcut nimic pentru că ştia foarte bine că stăpânul său va reveni în curând şi socotea că acesta va putea să-şi apere mai bine interesele decât o putea face o sărmană slugă. Ce nevoie să mai încerce şi el a face ceva? Din Evanghelia de la Matei înţelegem că şi în veacul apostolic erau unii creştini cu o astfel de mentalitate; aşa erau cei ce credeau că e destul să zică „Doamne, Doamne” (Mt 7,21). Şi mai mulţi din aceştia sunt în vremea noastră. O, cât de puţin lucrează astăzi creştinii pentru mântuirea lor! Cât de mulţi sunt aceia pentru care numele de creştin nu implică nici o misiune, nici o responsabilitate personală, în slujba căreia să se simtă angajaţi în vreun fel oarecare! E aici numai lene, numai nepăsare? Evanghelia ne spune că e mai mult decât atât. Înainte de lene, care e ea însăşi un mare păcat, e viclenie: „Slugă vicleană şi leneşă” – i se adresează Stăpânul unui astfel de „creştin”, care se înşeală crezând că-L poate înşela şi pe Dumnezeu.
– E evidentă lipsa de dragoste a acestui slujitor pentru stăpânul său, deşi ideea nu este exprimată în mod explicit în text. Din atitudinea lui lipseşte acel imbold grabnic pe care-l manifestă ceilalţi doi şi care-şi are izvorul în dragostea pentru stăpân, în dorinţa de a-i plăcea acestuia.
7. Unele dificultăți. Textul cuprinde și unele trăsături dificil de înțeles și anume:
– O oarecare apare în v. 26, unde stăpânul pare a aproba ideea pe care o avea despre el slujitorul. Acesta din urmă îi zice: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (v. 24). Stăpânul îl aprobă, lăsând însă deoparte cuvântul „aspru” (grecescul skleros, mai mult decât „aspru”, înseamnă „dur”) . Aceste cuvinte nu fac însă decât să exprime ideea că Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să ne facem partea de lucru ce ne este rânduită. El este atotputernic, nu însă şi „dur”. Puterea Sa nu striveşte efortul şi responsabilitatea omului, ci, dimpotrivă, le suscită.
– O altă dificultate este menţionarea zarafilor (cămătarilor), în v. 27. Dacă ducea talantul său la cămătari, slujitorul n-ar fi fost tot atât de leneş? Acest detaliu arată că şi acest minimum de purtare de grijă pentru interesele sale stăpânul l-ar fi apreciat. Slujitorul cel necredincios n-a făcut însă nici măcar atât.
– Cuvântul din v. 29: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua”, şi pe care-l regăsim în Mt 13,12 (cf Mc 4,25=Lc 8,18), este fie un dicton popular, fie o creaţie a Mântuitorului. El apare cu exact acelaşi sens şi la Luca, în Parabola minelor (19,26). Acest cuvânt rezumă perfect conţinutul parabolei: la Judecata din urmă, cel ce are, adică cel care a fost credincios în lucrurile mici ale vieţii pământeşti, va primi o mare răsplată; iar cel ce nu are, adică cel care a fost necredincios şi leneş, va fi aspru pedepsit. Dar, înainte de Judecată, cuvântul din v. 27 se împlineşte încă aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aceasta despre darul cuvântului şi al învăţăturii: „Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvântului şi al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel ce se sileşte să fie de folos semenilor cu darul acesta, capătă şi mai mult dar, după cum celălalt pierde şi ce a primit” (Omilii la Matei, LXXVIII, III, trad. de Pr. D. Fecioru, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 891). Afirmaţia este, bineînţeles, adevărată pentru oricare dintre darurile pe care le posedăm.
Pilda talanţilor ne arată că, deşi mântuirea este un dar, Dumnezeu ne-a făcut colaboratorii Săi. Mântuirea este rezultatul sinergismului divino-uman, adică al conlucrării omului cu Dumnezeu. Mică şi neînsemnată este partea noastră faţă de cât face El! Şi pe măsura puterilor noastre! Dar Dumnezeu urăşte viclenia şi lenea. Iar bucuria Împărăţiei Sale este a celor credincioşi (fideli) şi râvnitori.
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc
LUMINA EVANGHELIEI Exegeze la Evangheliile duminicale, Editura Agnos
