Mărturii Meditaţii

“Oameni şi Istorii”, Pavel Pag – Cu inima curată

Prezentare: În oraşul Ştei din judeţul Bihor, ne-am oprit într-o zi a lunii februarie în casa familiei fratelui Pavel Pag, pentru a consemna  o nouă mărturie pentru „Oameni şi Istorii”. Crescut fiind într-o atmosferă sfântă de către părinţi, încă din anii copilăriei, interlocutorul nostru şi-a păstrat în suflet credinţa şi valorile ei ca pe o comoară. Şi le-a redescoperit mereu în viaţă. Cu inima curată, cu smerenie, delicateţe, sfială, dragoste, dar şi cu fermitate când era vorba de umblarea cu Dumnezeu.

Pentru început, vă rog să vă prezentați!

Mă numesc Pavel Pag, născut în data de 2 februarie 1937, în localitatea Bodești, lângă Hălmagiu, județul Arad din părinții Gheorghe și Floarea. Am fost cinci frați, dintre care mai trăim trei.

Să-mi spuneți o întâmplare din copilăria dumneavoastră.

În 1954, după ce am terminat școala, m-am angajat la o uzină electrică în Vașcău, unde lucra fratele Pavel Vasile, pe care nu-l cunoșteam. Într-o zi când m-am dus la masă, bucătăreasa a spus: „Domnule, anunțați pe omul acela din Mizieș!” Când am auzit de „Mizieș” am tresărit, pentru că știam de acasă, de la părinți toată istoria Oastei, toate poeziile, toate cântările și când am auzit de Mizieș am tresărit. Atunci m-am dus fuga eu în sala mașinilor și am strigat tare: „Cine-i din Mizieș să plece la masă!” N-am știut cine-i. Când a venit înapoi de la sala de mese, m-am dus așa, cu timiditate, cu frică, cu teamă, nu știu cu ce să spun, copilărește: „Domnule, am auzit că ești din Mizieș.” „Da.” „Eu aș vrea să mă duc la Mizieș și nu știu unde să mă duc, n-am fost niciodată și nu știu nici în ce direcție s-o iau.” Zice: „Vii cu mine într-o zi.” I-am spus: „Totuși”, zic, „domnule, nu vă supărați, cunoașteți pe unul Traian Dorz din localitatea Mizieș?” Zice: „E vecin cu mine.” Zic: „Dacă mă duci la satul lui, te-aș ruga să faci cumva să mă întâlnesc cu el. Nu-l cunosc, nu l-am văzut, dar am auzit despre el și am citit mult despre el și aș vrea să-l cunosc.” Și când s-a potrivit o tură în care amândoi am fost liberi în același timp, zice: „Hai cu mine!” Am plecat și am ajuns acasă la el. Și așa a potrivit Dumnezeu, așa a hotărât, a sincronizat chiar fratele Vasile, să fie o adunare când mă duc eu în sat, nu să fie numai vizita mea. Și am intrat în casă, ne-am salutat: „Bună ziua!”, că nu știam eu atunci prea multe. Și eu mă împrietenisem acuma cu Vasile Pavel. Și am auzit ceva gălăgie la poartă, după ce veniseră câțiva frați. Zic: „Vasilică, eu mă duc să îi primesc pe frați!” Că eram, nu știu, așa, avid după frați, chiar dacă nu îi cunoșteam, dacă nu știam. Nu știu, nu-mi pot explica ce a fost. Și zice către mine: „Frate Pavel, aceștia nu-s frați. Frații când vin, nu se aude că vin până îi vezi.” Și am rămas foarte impresionat de – nu știu cum să spun – de modestia, de liniștea, de discreția și gingășia cu care se purtau frații, cu toate că nu avea niciunul mai mult de patru clase. Dar aveau o conduită, așa, parcă nu călcau pe pământ, ci parcă călcau așa, în aer, să nu-i auzi. De bucuria că am fost acolo nu l-am mai întrebat pe fratele Vasilică de fratele Traian. După ce am venit înapoi la serviciu, l-am întrebat cumva, cumva așa. Zice: „Lasă că mergem odată și îl întâlnim.” Fratele Traian chiar atunci era la închisoare și, ca să nu mă demoralizeze pe mine, el nu mi-a spus că e la închisoare.

Prin ce an se întâmpla lucrul acesta?

Prin 1954, în decembrie – ianuarie ’55. Țin minte exact. De atunci m-am legat așa de Lucrare.

În copilărie, ce fel de creștere ați avut vizavi de relația cu Dumnezeu?

Am fost cinci copii și ne-am iubit ca adevărații frați. N-am avut absolut nimic unii cu alții. Așa o atmosferă, parcă sfântă, să spun așa, pe care ne-a imprimat-o Biblia, ziarele Oastei și cântările Oastei – chiar dacă nu mergeam la adunare, atunci. Pentru că tatăl meu din 1930, când s-a hotărât și până în 1947 când a apărut „Viața creștină” sau „Misionarul vieții creștine”, a avut toată colecția ziarelor, care m-au făcut pe mine sau m-au format pe mine până la nivelul acela, până am mers la adunare.

Cum s-a întâmplat apropierea dumneavoastră de Dumnezeu?

Eu până la treisprezece ani am stat în casa părintească, în atmosfera ziarelor, a cântărilor, a rugăciunilor. Și am plecat apoi la școală la Timișoara, la școala medie. Trebuia să-mi găsesc un rost în viață și tatăl meu a avut, nu știu cum să spun, așa, o prietenie cu dirigintele meu de atunci și l-a întrebat: „Domnul profesor, cam în ce direcție să canalizez eu pe băiatul acesta? El e bun, e priceput, e așa, învață. Dar să-mi spuneți și dumneavoastră o părere.” Și cum atunci se discuta sau erau lecțiile despre electricitate, despre uzine elecrice, despre firul electric, zice: „Dă-l la ceva de curent!” Și atunci tatăl meu a zis: „Unde să găsesc așa ceva?” „La Timișoara.” De la Hălmagiu la Timișoara sunt două sute de kilometri. Și m-am dus cu tatăl meu la Timișoara la examen. Examenul meu a costat vaca casei. Iar după aceea, când am intrat, a costat porcul casei. În anul acela eu n-am avut nici porc, nici vacă, nici carne, nici lapte. Și-am zis: „Doamne, câtă jertfă au pus părinții mei pentru mine! Eu n-am fost în stare să fac pentru ei aproape nimic.” Și-am plecat apoi la școală. Așa a rânduit Dumnezeu ca să nu le fiu o povară prea mare părinților, c-am avut bursă la școală. N-a fost școală profesională, a fost școală medie. Și totuși nu vreau să spun că am fost strălucit și eminent, dar o parte din elevii claselor erau bursieri. Și nu le-am fost o pagubă pentru internat și pentru mâncare. Restul mi-au făcut ei ce-au putut. Dar m-am dus la școală cu bocancii lui tata. Eu aveam numărul treizeci și opt, treizeci și nouă, bocancii lui tata, patruzeci și patru. Râdeau copiii de mine că după o lună, două, bocancii lui tata erau albi pe bombeuri, că n-aveam cu ce. Abia de Paști mi-au cumpărat o pereche de pantofi. Până acolo eu am trăit în opinci. Și nu-mi pare rău că și de acolo încoace, Dumnezeu a rânduit în așa fel ca să n-am niciodată prea mult. Și nu numai prea mult, nici cât a trebuit nu am avut de multe ori. Că dacă aș fi avut, poate că aș fi luat-o și eu razna cu ceilalți colegi sau prieteni, sau lume.

Și situația aceasta v-a apropiat de Dumnezeu?

Situația aceasta m-a apropiat de Dumnezeu, văzând jertfa părinților. Când plecam eu la școală mi-aduceam aminte iar de Biblie. Atunci nu se putea duce Biblia în clasă, că era așa cum era. Totuși, ceva, ceva, ceva mă urmărea mereu în amintire: Biblia și cântările și atmosfera casei.

Când v-ați hotărât să vă înrolați în Oastea Domnului, să Îl urmați pe Dumnezeu?

Am colindat, zic așa, cu fratele Vasile în zona asta câteva luni la adunare. Când a început adunarea, fratele s-a rugat și mi-a spus, printre altele, și întregii adunări: „Mulțumimu-Ți Ție, Doamne Iisuse și Dumnezeule Tatăl, că ne-ai trimis pe solul tău să ne spună despre Tine.” Pe mine m-a pornit plânsul. Și-am zis: „Doamne, eu să le spun lor? Un copil care nici n-am făcut legământul! Și ei sunt bătrâni!” Și asta m-a hotărât definitiv. Rugăciunea lui că eu sunt trimisul lui Dumnezeu. Cum sunt eu trimisul lui Dumnezeu, că eu sunt un nimeni? Asta m-a pus pe mine pe drum.

Ați trăit o minune a lui Dumnezeu?

Am avut niște probleme familiale odată. Grave. Era să ni se vândă casa. Și atunci, disperați: „Ce să facem? Unde să mergem? Cui să cerem bani?” Aveam noi cunoscuți așa, dar nici resurse să îi dăm între timp, să mă angajez să iau o sută de mii, dar eu nu-i puteam da nici în zece ani, după salariile pe care le aveam. Și atunci, disperat, m-am pus pe rugăciune. Și după rugăciune am luat Psaltirea. Nu știu, nu știu exact cât, dar patru, cinci sau șase ore nu m-am sculat din genunchi atunci. Și m-am liniștit oarecum, întrucâtva. Noaptea, văd apropiindu-se de mine o ființă strălucitoare – nu știu, înger, Maica Domnului, cine a fost, e greu să precizez. Îmi spune: „Pavele, problemele familiei tale se rezolvă bine.” Când a fost dimineață, așa, descătușat: „Doamne, Îți mulțumesc!” Dar rezolvarea nu a fost în câteva secunde sau în câteva zile. A fost în timp. Dar a fost categorică și totală. Fără urmări. Nicio minune nu se repetă. Și nicio minune nu vine cerută, ci ea vine atunci când nu mai poți. Dacă nu te lași de Domnul.

Ce v-a determinat să-I rămâneți credincios lui Dumnezeu, în anii pe care i-ați trăit până la această vârstă?

 Și acuma mi-e drag de frați, mă bucur cu ei. Dar în perioada când am început să merg eu pe calea Domnului, când vedeam un frate ziceam că-i un înger. Nu pot să explic de ce. Doar că m-a legat și m-a frământat și m-a fermecat rămânerea aici.

Dacă ar fi să dați un îndemn tinerilor, astăzi, tinerilor din România, care ar fi acela?

Nu știu. Nu știu cum sunt alții. Dar eu n-am suportat să stau între patru ochi cu nicio soră până nu m-am căsătorit. Și nici să dau mâna cu ele. Renunțam la cea mai mică atingere cu partea feminină. Astăzi e altă atmosferă. Eu încerc să-i înțeleg pe cei de astăzi, fără să le dau dreptate, dar atunci nu a fost așa. Și chiar dacă a fost cu alții așa, cu mine n-a fost. Nu vreau să spun că din cauza credinței mele am fost așa. Dumnezeu a adus împrejurările care m-au făcut să fiu așa. Că dacă aș fi avut eu înțelepciunea aceasta, cine știe, poate o dată se întuneca și înțelepciunea.

Și a fost bine. Cum v-ați căsătorit?

A fost puterea lui Dumnezeu. Căsătoria a fost interesantă. Viitoarea mea soție venea și ea la adunări cu tatăl ei, cu fratele Popa Petru. Și ne-am văzut. Erau tineri mulți atunci, cu zecile, dar nu mi-a rămas inima sau ochii la niciuna. Și nici la ea. Până când, în ’60… Atunci am întâlnit-o la o nuntă. Și eu, să spun așa, bleg sau timid sau… ziceam: „Măi, ceva se întâmplă cu mine. Pe cine să întreb?” Zic: „Hai să întreb pe fratele Popa Petru.”

Pe cel care avea să vă fie viitorul socru.

Eu, naiv: „Măi, îl întreb pe el.” Nu știam eu că va fi viitorul socru. Și i-am scris o scrisoare: „Frate Petre, uite, vă cunosc, vă cunosc și fata, uite, așa, așa, am fost la câteva adunări și am văzut-o de câțiva ani, dar nu mi-a rămas în memorie sau în inimă așa ca anul acesta.” Și am început să-i spun povești acolo și la urmă zic: „Frate Petre, ce să fac? Ce să fac? Uite, eu sunt în dilemă, nu mai am pe cine întreba.” Nici azi nu mi-a răspuns. Dar după căsătorie, l-am întrebat: „Frate Petre sau tăicuță, primit-ai scrisoarea mea?” „Care?” „Aceea pe care am scris-o acum vreo patru ani.” „Am primit-o.” „Și de ce nu mi-ai răspuns?” „Frate Pavele, nu ți-am răspuns, de-atunci și până acuma, dar m-am tot rugat.” Și am zis: „Doamne, asta e o taină.” Orice aș fi făcut eu, nu mă mai puteam dezlipi din cauza rugăciunilor lui, zic. Zic acum. Numai Dumnezeu știe cât e puterea rugăciunilor unui frate și unui părinte.

Și îndemnul dumneavoastră către tineri care ar fi?

Îndemnul meu e nu să-și caute lideri. Noi nu căutăm modele între oameni, ci căutăm să facem voia lui Dumnezeu, că vrem să ne mântuim sufletul. Și atunci Dumnezeu nu ne lasă să nu găsim modele. Fără să le cerem, fără să stăruim noi: „Doamne, dă-mi-le, că-mi trebuie modele, că nu mai știu ce să fac acum!” Prea ne bazăm pe oameni, pe exterior. Și am zis așa, la tineri. Ce a făcut tăicuța atunci, să facă și ei. Să nu aștepte scrisoare de răspuns, ci să se roage. Și Dumnezeu nu-i va lăsa. Nu-i va lăsa. Pot să se mute munții, dar când există rugăciune și mai ales sinceră, nu trebuie rugăciune puternică, sinceră și din toată inima. Și atunci Dumnezeu nu te lasă. Nu te lasă, nu te lasă. Că doar faptul că am ajuns până la vârsta asta… Și eu puteam fi mort de mult și în accidente, și în atâtea cazuri. Anii trecuți am avut câteva operații. Aici, lângă casă a stat salvarea patruzeci de minute odată. Și tot vorbea cu Reanimarea de la Oradea: „Ce să facem?” Și zice: „Păi să mai stați până când își revine, să vedem dacă aveți cu cine veni.” Și Dumnezeu m-a înviat și iacă sunt aici.

Frate Pavel, vă mulțumim pentru că ne-ați primit și pentru că ați acceptat să stăm de vorbă. Domnul Dumnezeu să vă țină cu sănătate în continuare! Slăvit să fie Domnul!

În veci, amin!

Mulțumim!

a consemnat fr. Cristi Souca

Lasă un răspuns