Ap.Evrei 11, 33-40; 12,1-2;
Credinţa în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Şi despre timpul sosirii lor, de care nimenea nu ştie. Despre Venirea Domnului şi Răsplata Lui Cerească, pe care o va da tuturor acelora, ce vor fi aşteptat-o cum se cuvine. “Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare, credinţă pe pământ ?” (Lc.18,8). Spunea Sf. Ev. Luca atunci, dar ne întreabă şi pe noi cei de astăzi.
Dumnezeu ne cere şi nouă, aşa cum a cerut Sfinţilor Părinţi şi Apostoli, tuturor Marilor Săi oameni atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, “ca să dobândim şi noi o credinţă de acelaşi preţ cu a lor”.(II Petru, 1,1). Fiindcă, numai ca sfârşit al unei astfel de credinţe, se poate dobândi mântuirea de la Dumnezeu (I Petru 1,9). Fericite sunt numai astfel de suflete şi fericiţi vom fi şi noi, dacă ne bizuim pe mântuirea de la Dumnezeu, (nu pe cea care o promit oamenii); şi dacă ne vom da toate silinţele, ca să dobândim Credinţa Lui şi celelalte virtuţi, care trebuiesc unite cu ea, fiindcă numai în felul acesta, ni se va da şi nouă, intrare slobodă în Împărăţia Veşnica a Domnului Iisus Hristos. În Cuvântul lui Dumnezeu, este scris că “Impărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea.” (Mt.11,12; Lc.16,16).
În Epistola Sf. Apostol Pavel de la Evrei (11, 33-40; 12,1-2), ni se face de cunoscut şi nouă, că toţi oamenii care vor dori să-l urmeze pe Domnul Iisus, vor avea de trecut prin locuri pline de lei, de foc, de săbii, de lanţuri, de batjocuri, de bătăi, de închisori, de ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, de pribegi îmbrăcaţi în piei de animale, de lipsiţi de toate, de strâmtorări, de chinuri şi munciţi în toate felurile şi rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică, ei, care erau singurii, cei mai vrednici din lume; au avut loc nu printre oamenii lumii, ci numai în pustiuri, unde nu erau oameni; au avut loc prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, fiindcă acestea erau singurele locuri de unde nu-i puteau alunga oamenii.
Acolo locuiau fiarele pamântului, iar acestea nu erau atât de sălbatice ca şi oamenii fără Dumnezeu. Fiarele i-au primit pe Sfinţi ca să locuiască printre ele, însă oamenii nu. Aş aminti aici, de Sfânta Maria Egipteanca care a trăit în pustiul Egiptului, patruzeci şi şapte de ani, fără a vedea fiare sălbatice, (al cărui trup a putut fi îngropat de Preotul Zosima, cu ajutorul unui leu, care i-a săpat groapa). Sau cât de mult ar fi de spus, despre creştinii care au plătit un preţ atât de mare, sfâşiaţi de fiarele sălbatice înfometate, în arenele Romane, pentru credinţa lor în Domnul Iisus; sau de aceia care după ce L-au primit pe Domnul Iisus în inimile lor, au fost alungaţi din casele lor, de familiile lor, ca să nu-i facă de ruşine (cât de mult a pătimit Sf. Cuv. Paraschiva de la Iaşi, o copilă de numai 10 ani, care a părăsit bogăţiile lumii acesteia, pentru Domnul).
Sau de Sfinţii închisorilor, smulşi cu forţa din casele lor, rupţi pentru zeci de ani, de familiie lor şi duşi la Aiud, la Gherla, la Satu Mare, la canal sau în alte locuri de chin şi suferinţă; unde au fost vânduţi de fraţii lor de suferinţă (şi de fraţii mincinoşi), pentru un blid de linte, pentru o coajă de pâine, din pricina cuvântului lui Dumnezeu, care le era vestit acolo în temniţe. “Ce oameni sfinţi sunt unii din cei cu tine- acum, Şi tu să fii de dânşii, cât mii de ani de drum”! (T.Dorz). Câte nopţi de tortură, de anchete, de bătăi, de izolare la “NEAGRA”, acea celulă fără pat, fără căldură, udată mereu cu apă rece, spre a nu se putea aşeza în vre-un fel, timp de şapte zile; sau de celula cu şobolani flămânzi în care erau aruncaţi aleşii Domnului, pentru că nu s-au lepădat de credinţa în Domnul Veşniciilor. Sau de Camera Roboţilor de cauciuc, în care erau împinşi şi loviţi din toate părţile, peste tot de la intrare până la ieşire, cu corpul plin de vânătăi, de nu mai puteau nici auzi, nici vedea nimic. “Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. De aceea, şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei”. (Evrei 11, 39-40; 12,1-2). Atunci, Domnul Iisus, va aduce Învierea, tuturor acelora, care n-au vrut să primească izbăvirile lumii acesteia, în schimbul Mântuirii Veşnice. Că toate erau numai nişte amăgiri şi visuri, care oricând puteau fi luate de la noi, ori noi de la ele! Şi totuşi, cât de mult întârziem noi şi acum, când e gata să ni se stingă Candela, să vină Mirele şi să se închidă Uşa. Să luăm aminte fiecare în parte. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Costel Dalban
