Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!…

Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!…

Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!…

I Corinteni 16, 13-24

Nu cred că se poate îndemn mai straşnic inimilor noastre aprinse de dor de Împărăţie mai decisiv ca acesta. Sunt patru porunci de viaţă, de supra-vieţuire în contextul unei lumi care ne propune construirea unui ghetou interior (îi rog pe tineri să citească strălucita carte cu acelaşi titlu, Ghetoul Interior, a lui Santiago H. Amigorena, Litera, 2020, 187 pg.), în care cuvintele de ordine sunt: lăsaţi garda jos, nu vă asumaţi credinţa, descurajaţi-vă să vă putem manevra, înmuiaţi-vă ca firi şi convingeri! Ce spune Sf. Pavel corintenilor ne priveşte în mod direct. El leagă credinţa – care este mult mai mult decât simplă convingere – de priveghere, adică îndelunga veghere asupra calităţii vieţii asumate. Sfântul Dimitrie al Rostovului oferă, în timp, o hartă a lumii în care trăim, scriindu-ne: „…Duhul lumii este zgârcit şi cu împrumut şi nu se întoarce. Se arată binefăcător, iar în faptă nici nu se gândeşte la aceasta. Domnul zice despre cei ce stăpânesc popoarele păgâne: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători (Luca 22, 25). De ce nu a spus Domnul: cei ce stăpânesc neamurile sunt binefăcătorii lor, ci numai a spus că se numesc binefăcători? Fiindcă a vrut să arate prin aceasta că duhul lumii nu cunoaşte binefacerea adevărată. El nu face bine nimănui, ci numai asupreşte, jefuieşte şi răpeşte, în dorinţa lui fără de saţ, precum vacile slabe din visul faraonului care le-au mâncat pe cele grase şi nu s-au îngrăşat deloc. Oricine îl nedreptăţeşte pe aproapele şi răpeşte cele străine poartă în sine duhul lumii. Nu ne mai ajunge timp să arătăm toate diferenţele dintre Duhul Domnului şi duhul lumii. Duhul Domnului ne porunceşte: Nu te mânia în zadar pe fratele tău. Iar duhul lumii ne spune: Nu numai mânie-te, ci şi nedreptăţeşte-l şi ucide-l. Duhul Domnului ne îndeamnă: Curăţă-te de orice întinăciune a duhului şi a trupului. Iar duhul lumii ne îndeamnă: Păcătuieşte şi întinează-te!” (Sf. Dimitrie al Rostovului, Învăţături şi reflecţii duhovniceşti, Ed. Egumeniţa, 2020, pp. 68-69). Cum reuşea Sfântul Pavel să intuiască astfel lucrurile? Ne-am lămurit în săptămâna trecută (I Cor 15, 1-11) că el se socotea şi era cu adevărat sub aripa de înţelegere a harului Duhului Sfânt. Or, stăpânitorul lumii acesteia nu este creativ. Cu atât mai gravă prostia noastră. Pentru că el pune principiu conducerii lumii ura şi negrija, răutatea şi critica neîntemeiată. Sfântul Dimitrie, amintit mai sus, consemna că, de fapt, dacă nu eşti fiu lui Dumnezeu, eşti locuitor gheenei. Te închizi în lada de gunoi, iertată-mi fie aluzia, a lumii. O rampă de deşeuri din care îţi construieşti o lume.

Dar principiul lumii lui Dumnezeu pare simplu, la cum îl enunţă Sf. Pavel. Căci el continuă, scriind corintenilor: „Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Cor 16, 14). Şi propoziţia aceasta este prefaţă Evangheliei zilei, care priveşte pe lucrătorii cei răi (Matei 21, 33-44). Cuvintele pildei Mântuitorului ne previn asupra aparenţei legalităţii şi asupra slujirii transformată în servilism ucigaş. La vreme de roade, farsorii într-ale slujirii ucid crezându-se stăpâni. Mi-e tare cunoscut, inclusiv din viaţa comunităţilor noastre creştine, astfel de atitudini de ucidere din culpă a motivaţiei de a mai fi creştin a mii de tineri şi oameni, de orice vârstă, prin rigorismele noastre servile, neacordate în Har cu Stăpânul viei celei mari, care este Biserica. Pavel Apostolul dă cheia interpretării punerii noastre peste vie, lucrători. În slujire, nu în prăduire a roadelor. De aceea cere fundament misiunii noastre iubirea. Care nu înseamnă toleranţă la păcat şi prostie latifundiară. Ci atenţie, trezvie, cum îi spun Părinţii Bisericii virtuţii care reuneşte toate laturile îndemnului dintâi al Apostolului (I Cor 16, 13). Cum să exprim mai bine acest aspect de viaţă? O poveste mă va ajuta, din cele rostite cândva de Mitropolitul Antonie de Suroj: „Un cerşetor stătea lângă drum, iar în faţa sa, o pălărie. Trecea lume multă, unii mergeau fără să-l observe, fiindcă se simţeau jenaţi să-l privească şi să nu-i dea nimic. Alţii aruncau o monedă în pălăria aceasta, dar nu se uitau la faţa cerşetorului atunci când treceau pe alături. Credeau că şi-au făcut datoria; că nu este pentru ei un om, ci un cerşetor, iar cerşetorul era pe picior de egalitate cu pălăria sa. Şi iată că se apropie profesorul acesta. El se opri, îşi scoase pălăria şi îi spuse ceva cerşetorului. Deşi nu i-a dat nimic, cerşetorul a sărit în picioare, l-a îmbrăţişat şi aşa s-au despărţit. Copiii au fost martorii acestei întâmplări. Atunci când profesorul a ajuns la gimnaziu, copiii l-au înconjurat şi l-au bombardat cu întrebări: Cine este această persoană? Este ruda dumneavoastră? Sau un prieten? De ce v-aţi scos pălăria? Nu i-aţi dat nimic, dar de ce a sărit în sus şi v-a sărutat? Elevii l-au înghesuit pe profesor într-un colţ, iar acesta s-a văzut nevoit să le răspundă şi le-a spus aşa: Veneam pe jos din celălalt capăt al Parisului, fiindcă nu aveam bani de metrou. Cât am mers pe drum, l-am văzut de la distanţă pe acest cerşetor. Am observat cum oamenii treceau pe alături, am remarcat că unii îi aruncau câte o monedă în pălărie fără să se uite măcar la chipul său. Şi m-am gândit că, dacă voi trece pe lângă el şi nu-i voi acorda atenţie, s-ar putea să moară în el şi ultima credinţă în om. Căci oamenii nu numai că nu se uitau la el, dar nici nu se deranjau să-i arunce cel mai mic bănuţ din belşugul lor. Din păcate, nici eu nu aveam bani! Aşadar, nu aveam nimic de oferit… De aceea, m-am oprit în dreptul său şi mi-am scos pălăria în faţa lui, astfel încât să simtă că suntem pe picior de egalitate, că îl văd ca pe o persoană egală şi nu ca pe un cerşetor. Atunci i-am şi explicat: Iertaţi-mă, dar nu vă pot oferi nimic. Chiar nu am nimic… Şi omul acesta a sărit în sus şi m-a îmbrăţişat” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Căile vieţii creştine, Ed. Egumeniţa, 2020, pp. 75-76).

Sfântul Pavel, apostol încercat al Domnului nostru cel Răstignit şi Înviat, ne îndeamnă la fel. Înainte de a le vesti credinţa în Dumnezeu, să îi ajutăm pe oamenii din jur să-şi recapete credinţa în oameni şi în omenia noastră. Să redescoperim împreună cu cei slabi tăria în Hristos a vieţilor noastre. Să ne îmbogăţim cu săracii. Să ne vindecăm cu bolnavii. Să iubim cu cei care urăsc… Pare imposibil. Şi aşa şi este. De aceea avem mereu nevoie de frăţietate, de comunitate, de Biserică. Ortodoxia este Biserica Îmbrăţişării! Semn că nu e doar de piatră, de cărămidă ori de lemn. Ci şi de oameni. Oameni vii. Care priveghează. Care stau tari în credinţă. Care se îmbărbătează. Care se întăresc. Care lucrează cu dragoste. Orice bârfă şi lovire, orice smiorcăială de falsă martirizare, orice infatuare pe lucrurile ce le ştim ori ne pare că le ştim, orice ingerinţă în intimitatea rugătoare a celuilalt nu sunt din rânduiala lui Hristos. Îndemnul Sfântului Pavel este fundamental. Rămâneţi oameni! Chiar când există ispita de a vă crede egalii lui Dumnezeu. Harul Lui ne dă egalitatea, nu râvna şi nimic din ceea ce credem noi că ne apropie de El. Priveghem, aşadar!

Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!