Pr. Constantin NECULA
Suntem sub cod roșu moral. În jur pare că tot ce ține de cultura socială se lasă cuprins de canicula de afară. O vipie, aproape tumorală, arde și ultimele speranțe în demnitatea libertății civice ori în actualizarea memoriei colective. Nu mai părem un popor ci o turmă neasumată. Un soi de linii de forță paralele care zdrobesc în tensiunea lor liniștea zilei de azi și a zilelor care vin. Poate de aceea e rost de seriozitate în asumarea creștină a verii. A vieții. În înțelegerea momentului Postului Adormirii Maicii Domnului, prilej de glume pentru neînțelepți și de mărturisire pentru cei care asumă real creștinismul. O plasă de sminteli a încurcat rodirea Bisericii în ultimul timp. Și o mână de smintiți, umbrele stăruinței lui Iuda de a-l vinde pe Hristos. Pe bani ori patimi vândut, Hristos suferă în același chip. Singurul Dumnezeu Adevărat, din multele alternative de falși dumnezei care circulă prin hematia culturală a lumii, dispus mereu să moară pentru noi. Dar mai ales Înviat pentru noi.
Postul Adormirii Maicii Sale intră în logica prezenței lui Dumnezeu pe pământ. Aud des că momentul nu e în Evanghelie. Pe drept cuvânt. Dar nici nașterea Fecioarei Maria nu este și asta nu înseamnă că nu s-a născut. Judecată în clișee de mediocritate Biserica este în criză. Dar, teologic vorbind, Biserica este o criză continuă. Pentru că e în luptă cu propriile-i limite atinse prea ades de uman, de neputința oamenilor care-i alcătuiesc Trupul, articulațiile iertării lui Dumnezeu fiind inflamate de neputința noastră de a rămâne oameni. Adică noduri de iertare. Pentru aceea postim. Pentru vipia de neputință care ne cutreieră existențele, pentru lipsa cucerniciei morale și curtoaziei civice. Ne facem neputincioși în trupul văzut pentru a ne restarta cu Har forța ca Trup al Mântuitorului.
Nu e un efort imposibil. Nu ni se cere să postim de…vacanțe. Ci să înțelegem că niciodată Hristos nu poate fi slujit cu superficialitate. Merită oare efortul de a mai trăi după Evanghelie? Fiecare are răspunsul său. Dinaintea noastră s-a deschis raiul postirii. E grădina răcoroasă a Paradisului prin care Dumnezeu se plimba, căutând din ochi făptura ce țâșnise din lut și suflare ca să crească în asemănarea cu El. Când te rupi de răcoarea dintâi a Raiului, o sete și o foame mereu înfierbântate îți mistuie liniștea și curăția și pacea. Pari împlinit dar o zdrobă internă te sâcâie, te asurzește încet. Nu mai auzi glasul Celui Care mereu strigă, precum pe Adam odinioară: „Adame, Adame, unde ești?”. Sau, cum minunat spune Sf.Siluan Athonitul: Adame, Omule pe unde mai ești? Postul își oferă răspunsul. Biserica nu este o terasă de vară în care te răcorești de vipia zilei. Ci Raiul postirii din care se naște răcoarea sufletului.
Suntem o Țară sub cod roșu. Nu, nu e roșul vindecător al rușinii. Ci acela al neatenției la fierbințeala de Iad a lumii. Merită să încercăm redescoperirea Raiului. Postul Adormirii Maicii Domnului poate fi un început. Un 112 în ce privește sufletul fiecăruia din noi. Și viața Bisericii văzute, întregi.
sursa: http://www.tribuna.ro
