Şirul „sfinţilor naţionali” ar putea începe cu unul din apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume cu Sfântul Andrei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin).
Cine era Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” la apostolie? Era frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului lona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui râu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan l, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?” La care ei au zis: „învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan l, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon-Petru că „a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41).
Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Este relatată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe când (Iisus) umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Matei 4, 18-20 şi Marcu l, 16-18).
Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfântul Andrei doar de două ori: la înmulţirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinţat pe Mântuitorul că acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oară, după învierea lui Lazăr când, împreună cu Filip, au înştiinţat pe Domnul că nişte elini (greci), veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22). Alături de ceilalţi ucenici, a fost trimis şi Andrei de către Mântuitorul la propovăduire (Matei 10 şi urm). L-a însoţit pe Mântuitorul pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură şi parabolele pe care le-a rostit în faţa mulţimilor, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost prins, judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce; s-a bucurat alături de ei când a aflat de minunea învierii din morţi şi L-a văzut pe Domnul înviat în prima zi, şi după opt zile, apoi la arătarea din Galileea, când au primit porunca predicării Evangheliei la toate neamurile (Matei 28,19).
În urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, după pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii din anul 30, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor, au început să predice noua învăţătură adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei şi celor scrise de unii istorici şi teologi din primele veacuri creştine, Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Sciţia), dar şi în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre. Dar până a ajunge aici, el a predicat în Asia Mică, de unde s-a îndreptat spre teritoriile amintite de la Dunăre şi Marea Neagră. Trebuie să notăm că în aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI î. Hr. s-au aşezat colonişti greci, care au întemeiat cunoscutele cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre: Tyras (Cetatea Albă), Histria (Istria), Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia) şi altele. Spre sfârşitul secolului al IV-lea î. Hr. s-au aşezat aici triburi de sciţi, populaţie nomadă de origine iraniană, care au fost asimilaţi cu timpul de autohtoni; ei au dat însă teritoriului respectiv numele de „Sciţia” (Scythia). Mai târziu, teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre, până înspre gurile Bugului, au făcut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, î. Hr.), dar în anul 28 cetăţile greceşti de aici au acceptat protectoratul statului roman, în anul 46 d. Hr., întreg teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria răsăriteană de azi), iar în anul 297, în timpul împăratului roman Diocleţian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Sciţia Mică).
Anexarea acestui teritoriu – inclusiv a cetăţilor greceşti pomenite mai sus -, în cultura şi formele de viaţă greceşti şi apoi romane, a oferit condiţii prielnice pentru predica Sfântului Apostol Andrei. Aşa cum arătam mai sus, tradiţia despre predica sa în Sciţia apare în câteva lucrări scrise în primele veacuri creştine. De pildă, în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în timpul persecuţiei împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (254). Iată ce scria Eusebiu: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia…”. De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3,11), reiese că şi „sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu.
Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie, în secolul VIII, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, scria că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. In aşa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza că acest apostol „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. În acelaşi Sinaxar se află o altă ştire, potrivit căreia, Sfântul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în Bulgaria), pe un ucenic al său cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 31 octombrie. Mult mai târziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XlV-lea) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) „în pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie în Sciţia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Sciţia Mică sau Dacia Pontică, locuită de greci, romani şi geto-daci. De altfel, istoricii bisericeşti ruşi socotesc că Sfântul Apostol Andrei a predicat şi în nordul Mării Negre. Învăţatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scria că „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.
În sprijinul evanghelizării teritoriilor de pe ţărmul apusean al Mării Negre de către Sfântul Andrei vin şi unele colinde, legende şi obiceiuri din Dobrogea şi din stânga Prutului, adică din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneşte de „schitul” sau „mănăstirea” lui Andrei, la care veneau Decebal şi Traian, cel din urmă ascultând şi slujba săvârşită acolo. Există apoi câteva numiri de ape şi locuri ca „Pârâiaşul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei”, care se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropiere de graniţa româno-bulgară.
Fără îndoială că Sfântul Apostol Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii şi geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi şi preoţi, aşa cum făcea şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Numai aşa se poate explica faptul că cea mai veche episcopie cunoscută pe teritoriul ţării noastre este cea de la Tomis (Constanţa de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care „şi-a pus mâinile” Sfântul Apostol Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, ca să se asigure „succesiunea” neîntreruptă a preoţiei, şi care au devenit propovăduitori ai noii credinţe, – prin predică şi botez – în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani.
Având în vedere caracterul misionar al creştinismului din primele veacuri, se poate susţine că unii dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi în Peninsula Balcanică, dar şi dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei în zona apuseană a Mării Negre, au dus „vestea cea bună” despre Iisus Hristos cel înviat şi în nordul Dunării, deci în Dacia propriu-zisă, cunoscute fiind legăturile care existau între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării. Prin episcopii, preoţii şi misionarii veniţi din sudul Dunării şi din Orientul Apropiat, ca şi prin cei din rândul localnicilor, învăţătura creştină şi-a câştigat noi adepţi, încât din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a învăţăturii creştine, nu numai în provincia Sciţia Mică, ci şi în teritoriile nord-dunărene, locuite acum de daco-romani, deveniţi apoi români, în provincia Sciţia Mică, vigoarea creştinismului este dovedită de numărul mare de martiri de la sfârşitul secolului III şi începutul celui următor, ca şi de organizarea bisericească temeinică ce exista aici în secolul IV, cu o episcopie la Tomis – devenită apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numărul mare de bazilici care s-au construit în marile cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre în secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter creştin din aceeaşi perioadă, descoperite aici.
Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor ştiri istorice mai vechi, scrie că Sfântul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecând prin Tracia, a ajuns în Bizanţ (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia şi Tesalia, ajungând până în oraşul Patras din Ahaia, deci în Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (numită până azi „Crucea Sfântului Andrei”). Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul secolului II, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaşte anul martiriului său; unii istorici îl fixează în timpul persecuţiei împăratului Nero, prin anii 64-67, alţii mult mai târziu, pe la sfârşitul veacului „apostolic”, în cursul persecuţiei împăratului Domiţian.
Moaştele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitală a imperiului roman de Răsărit, prin anii 356-357, cu prilejul sfinţirii bisericii „Sfinţii Apostoli”. Mai târziu, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria că, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, părticele din sfintele sale moaşte au fost oferite bisericilor din Milano, Nola şi Brescia din Italia.
La câţiva ani după Cruciada a patra, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni şi s-a creat aici o „Patriarhie latină” în locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului Andrei să fie duse în Italia şi aşezate în catedrala din Amalfi. În aprilie 1462, în timpul papei Pius II, capul său a fost aşezat într-o biserică din Roma. De aici, pe baza unei hotărâri a Vaticanului, în semn de frăţietate creştină, capul său a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind aşezat – în cadrul unor festivităţi religioase – în biserica cu hramul Sfântul Andrei din oraşul Patras.
Sfântul Apostol Andrei se bucură de o cinstire deosebită în Biserica rusă, greacă şi română, datorită faptului că a predicat în teritorii care aparţin azi Rusiei, Greciei şi României. Patriarhia ecumenică din Constantinopol îl socoteşte chiar ca „întemeietor” al acestui „scaun apostolic”.
Să ne rugăm dar Sfântului Andrei, încreştinătorul daco-romanilor, zicând: „Pe propovăduitorul credinţei la geto-daci şi slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat să-l lăudăm, că pe strămoşii noştri i-a adus la cunoştinţa lui Hristos, crucea în mâini ţinând şi izbăvind din înşelăciunea vrăjmaşului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toţi românii să-l lăudăm şi să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească de toată răutatea şi să mântuiască sufletele noastre”. (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie, cu unele adaptări).
Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu
Sursa: Sfinţi daco-români şi români