Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „LACOM DUPĂ PORUNCILE TALE”

„LACOM DUPĂ PORUNCILE TALE”

„LACOM DUPĂ PORUNCILE TALE”

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Sunt zile când vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu doar la patru, cinci suflete de fraţi şi de surori. Doar ieri, alaltăieri, cu o săptămână în urmă, am avut vreo mie cinci sute înaintea ochilor. Cu două săptămâni în urmă, abia au fost vreo cincizeci de suflete. Duminica sunt mai multe, peste săptămână, câte opt, câte zece, câte cincisprezece, câte optsprezece, douăzeci şi cinci, cel mult. Şi acum, când văd în faţa ochilor mei… deşi poate jumătate s-au dus dintre fraţii care au fost aici totuşi, slavă lui Dumnezeu că tot mai sunt vreo şaizeci, şaptezeci de suflete.

Încerc să spun şi eu câteva cuvinte, deşi ştiu că sunteţi obosiţi, sătui… Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „O, iată-vă sătui”… A ajuns să zică unor fraţi credincioşi dintr-o Biserică: „O, iată-vă sătui!”… Şi într-adevăr, cei din afară s-ar putea întreba referitor la noi, cei de-aici: „Cum? Ce? Atâţia… de ceasuri întregi? Cu siguranţă, oamenii aceştia sunt sătui. Aceştia vin la adunare cine ştie pentru ce… Au «gustat» puţin!”.

Nu vedeţi, chiar şi când e vorba de băuturi, unii nu beau deloc, alţii gustă jumătate de păhărel, altul gustă un pahar întreg, altul nu se mai opreşte şi tot bea.

Ei, în cele spirituale, din aceia cărora le place să bea continuu sunt aşa de puţini! Restul se satură repede. „N-am adus nimic în lume” – zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I Timotei 6, 7. Şi Iov, în 1, 21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”, deşi în jurul lui fuseseră doar ieri, cu o zi înainte sau cu două zile înainte, mii de oi, mii de cămile şi perechi de boi. Şi totuşi acum spune: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”.

Iar la Timotei spune: „N-am adus nimic în lume şi arătat este că atunci când trebuie să plecăm nici să scoatem ceva din ea nu putem”.

Dragii mei, în Psalmul 119, 131 citim: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Şi încă ceva, la versetul 150: „Mă scârbesc de cei ce îşi leapădă credinţa”. Iar în versetul 169 spune aşa: „Urăsc şi nu pot să sufăr minciuna”. Şi apoi mai zice: „Să ajungă strigătul meu până la Tine, Doamne”.

Fraţilor dragi, mă gândesc la cuvintele: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Câţi dintre noi avem această boală? Câţi dintre noi o avem? Mi-e teamă că prea puţini avem această boală, lăcomia după Cuvântul lui Dumnezeu, după felul lui Hristos, după Împărăţia lui Dumnezeu, după viaţa veşnică, după dumnezeieştile Scripturi, după dumnezeieştile scrieri, după învăţăturile sfinţilor prooroci, apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. De aceea, lacomi după aceste lucruri, aşa încât să nu‑i mai vezi sătui niciodată, sunt aşa de puţini! Poate i-ai putea număra pe degete. Şi nu ştiu dacă nu s-ar găta, că poate nici atâţia nu vor fi, câte degete ai la mâini; căci n-ai să găseşti oameni care să fie într-adevăr lacomi. Vedeţi, aici spune aşa: „Sunt lacom după poruncile Tale”. Noi suntem lacomi după ce? Noi suntem lacomi după mâncări cât mai bune, cât mai gustoase, cât mai grase. Noi suntem lacomi după petreceri. Noi suntem lacomi după averi. Noi suntem lacomi după case frumoase, după mobilă cât mai luxoasă. Care de care mai frumoasă.

Ieri, de pildă, mi-au intrat în casă doi oameni care nu au mai fost de când e lumea… Unul mi-era văr dulce, dar n-a fost în casa noastră… de cel puţin 55 de ani n-a fost. Stătea undeva într-o localitate mai departe şi a trecut pe la noi, că mergea la o nuntă şi s-a băgat şi pe la mine. El nu mi-a spus mai nimic. Mi-a spus doar atâta că au ginere, un doctor, la Mediaş şi că au o casă acolo în sat, unde se găseşte el, o casă care merită vreo patru sute de mii şi că, dacă ar fi la Mediaş, casa asta ar fi vreun milion.

Iată săracii oameni, iată lăcomia… lăcomia fără Dumnezeu. Ei nici nu ştiu ce să vorbească, se laudă cu nimicuri, cu fleacuri, cu lucrurile acestea despre care tot aşa zicea şi împăratul Alexandru Macedon… Împăratul acesta a murit la 33 de ani şi a fost pus în sicriu cu mâinile afară, că aşa a dat el ordin. Şi a zis că dacă va întreba cineva de ce fost împăratul pus în sicriu cu mâinile afară, slugile să le spune tuturor: „Iată un om care nu s-a mai săturat de avuţii şi de împărăţii; pleacă şi el cu mâinile goale”.

Oare de ce nu învăţăm din păţania altuia, să nu ajungem să învăţăm pe propria noastră piele, că atunci e şi foarte târziu, şi foarte greu. Să învăţăm din păţania altuia cum se dărâmă toate, cum se prăbuşesc toate. Nu vedem în satele noastre şi în oraşele noastre atâtea gospodării pustii, atâtea case pustii, atâtea grădini pustii, atâtea curţi pustii, chiar dacă fuseseră făcute frumoase ca nişte cetăţi? Cum am văzut când treceam într-o zi cu fratele Petru de la noi, ducân­du‑ne la cineva, şi nu ştiam care îi este casa, fiindcă erau nişte case extraordinar de frumoase şi mari. „Vai de mine, a zis fratele, ce cazărmi şi-au făcut oamenii aceştia! Nici directorii nu-şi fac aşa ceva!”

Fraţilor dragi, iată lăcomia noastră. Fiecare e lacom după ceva, dar Cuvântul lui Dumnezeu începe cu fericirea din Psalmul 1, 1: „Fericit bărbatul care nu şade pe scaunul celor pierzători şi al celor răi şi ticăloşi. El în căile Domnului merge şi la căile Domnului cugetă ziua şi noaptea. El e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor şi care rodul şi-l dă la vremea sa. Nu tot aşa sunt cei răi, nu tot aşa… Ci ei sunt ca praful pe care-l spulberă vântul. Ei nu pot ţinea faţa sus în ziua judecăţii şi nu pot ajunge în sfatul celor drepţi şi în anturajul celor drepţi. Căci cunoaşte Domnul calea drepţilor, dar calea păcătoşilor duce la pierzare”.

„Sunt lacom după poruncile Tale”… Fratele meu, lăcomia este un păcat de moarte. Părintele Iosif o arăta în cărţile sale. El arăta cele şapte păcate de moarte; şi cea dintâi era mândria, fala, a fi ţanţoş, a-ţi închipui că tu cine ştie cine eşti şi cine ştie din ce material eşti alcătuit şi fabricat. Că nu eşti ca ceilalţi, că tu îi priveşti de sus continuu.

„Sunt lacom după poruncile Tale”… Lăcomia aceasta, am spus, e aşa de puţină. Iată o lăcomie îngăduită: să fii lacom după poruncile Domnului. Aceasta e o lăcomie îngăduită.

Dar, dacă noi vedem pe cineva îmbrăcat cu o haină mai frumoasă decât noi, ni se pare că-i şade mai bine.

Într-o dimineaţă, mă duc la biserică şi îmi pun în gând ca, cu orice om ce mă întâlnesc pe drum – femeie, bărbat, copil – să-i spun câte ceva din Cuvântul lui Dumnezeu sau măcar să-l chem cu mine la biserică. Şi, când ajung la un neamţ ce-l întâlnesc pe drum, îi spun:

– Hai şi dumneata cu noi la Biserică, că dumneavoastră tot nu aveţi preot la biserică, şi să ştiţi că şi al nostru e tânăr şi voinic şi face o slujbă ca un artist. Vino, că ai ce auzi. Vino şi dumneata la noi… Neamţul îmi zise:

– Nu vin, că nu mă duc nici la noi. Şi i-am răspuns:

– Vecinul dumitale şedea pe scaun în stradă; de zeci de ori îl vedeam când mergeam la prăvălie. Stătea acolo aşa cum era, om bătrân de vreo 80 de ani. Şi i-am zis: „Domnule, ce te mai gândeşti, ce mai faci?”. Şi el îmi răspunse: „Domnule, îmi pare rău de un lucru: îmi pare rău până intru în mormânt”. L-am întrebat mirat: „După ce îţi pare rău?”. Şi îmi zise: „Îmi pare rău că nu m-am dus la biserică”. Dar acum era prea târziu. Cu greu ieşea până în stradă şi se aşeza pe un scaun… nu mai putea merge.

Alaltăieri l-am vizitat pe un frate pe un vârf de munte:

– Frate, ce mai faci?

– Frate, arde, arde inima în mine de dor după adunare, dar de doi ani stau pe pat şi nu mai pot merge.

Dar acela care poate merge, acela care poate alerga, acela care încă se simte bine… oare acela de ce nu se duce, aşa, cumva mai îndrăzneţ, mai cu multă nădejde? Mai cu multă dorinţă, mai vioi, să caute adunarea, să caute biserica, să caute lucrurile lui Dumnezeu? Când cei ce stau pe pat, săracii, cum ar vrea să se ducă şi ei, măcar şi târâş!

Mă duc să-l caut pe un frate căruia i s-a tăiat piciorul stâng întâi de jos, apoi de mai sus de genunchi. Săracul, cum ar vrea măcar în coridor să se poată duce, dar nu se poate, că nu-l ajută nici piciorul cel zis bun. Apoi ar vrea să meargă în curte, dar trebuie să coboare câteva scări, poate sunt vreo zece trepte, dacă nu mai multe. E ca la o închisoare. Şi nu se poate coborî nicicum; nici soţia nu-l poate coborî. Şi apoi încearcă două femei să-l coboare – şi apoi nu-l mai văd suit. Şi, ferească Dumnezeu, că plânge, plânge de dorul după libertate, să iasă, să meargă la adunare. Şi noi, gata, fugim acasă, ne ducem imediat acuma, plecăm, ne ducem acasă. Noi, care suntem liberi şi care avem încă un pic de putere, un pic de vlagă în fiinţa noastră, în sângele nostru… să nu ne bucurăm aci, să nu-L slăvim pe Dumnezeu? Ba, să fim ca nişte vulturi care nu se mai stâmpără şi doresc mereu înălţimile. Aşa şi noi. „La munţi, suflete al meu!” – strigă proorocul David. Să fim lacomi după poruncile lui Dumnezeu.

Dacă vrei să blestemi pe cineva, atunci blestemă-l aşa: „Să vă ajute Dumnezeu să fiţi lacomi după poruncile lui Dumnezeu”.

Îi spuneam odată fratelui Traian:

– Am un obicei urât. Cam blestem…

– Cum zici? mă întrebă dânsul.

– „Doamne, Doamne, nu-i lăsa până nu Te-or afla pe Tine! Nu-i lua de pe pământ până nu se vor lega strâns cu mâinile şi cu picioarele de Tine”. Aşa cum a făcut Maria Magdalena atunci în casa lui Simon leprosul.

din vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la botezul de la Cornuţel – octombrie 1981

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 2

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *