La sfârşitul anului 1944, o dată cu întoarcerea frontului spre Apus, se înfiinţase la Beiuş, în localul Şcoalei Normale de Fete, un spital pentru răniţii de pe frontul apropiat. În tot timpul luptelor, aici fuseseră aduşi – până în primăvara următoare, chiar şi de prin Ungaria – o parte din răniţii de pe front, atât ruşi, cât şi români.
Printre cei răniţi se afla şi un bun frate din Oastea Domnului precum şi alţi credincioşi la care mergeam adesea duminica în vizită. Stăteam ceasuri întregi în saloane de vorbă cu cei bolnavi, despre mântuirea sufletului lor, despre cunoaşterea harului lui Dumnezeu şi despre dobândirea lui prin Hristos, despre fericirea şi siguranţa vieţii cu Domnul Iisus în mijlocul nesiguranţei şi nefericirii de acum de pe pământ.
Mulţi dintre ei nu auziseră niciodată aşa ceva. Cum în unele saloane erau amestecaţi şi răniţi ruşi, am început să ne înţelegem şi cu ei… De ei ne simţeam parcă legaţi sufleteşte şi mai mult, fiindcă erau şi mai străini şi depărtaţi. Toată suferinţa singurătăţii şi durerii lor ne făcea să-i căutăm şi să-i mângâiem cu dragoste şi lacrimi. Aceasta i-a mişcat mult şi pe ei. Şi pe mulţi ni i-a apropiat aşa, încât ne deveniseră ca nişte fraţi. Din tot ce duceam le făceam parte şi lor şi începusem să ne înţelegem şi în cele sufleteşti.
Dar acolo, uneori, se duceau şi băuturi, iar unii, după aceea, făceau scandaluri care se potoleau mai greu câteodată. Ura din timpul cât ruşii se războiseră cu noi încă nu se stinsese de tot din sufletele tuturor. Aşa că, la beţie, această ură uşor se aprindea şi izbucnea iarăşi, cu toate că acum eram prieteni.
În salonul în care era fratele nostru, acum spre vindecare, mai zăcea nemişcat, rănit grav la şira spinării, un neamţ din ţară de la noi, dar care luptase în armatele hitleriste şi căzuse rănit în mâinile alor noştri. Fusese adus şi el cu ceilalţi răniţi grav şi internat aici. Acum zăcea fără nici o putere şi fără nici o nădejde aici, îngrijit de spital. În ţară nu mai avea pe nimeni, familia lui era dusă cine ştie pe unde. Fratele nostru îi vorbise neamţului adeseori despre Domnul. Iar inima bietului nenorocit începuse să primească nădejdea mântuirii prin credinţa vie şi nouă în Domnul Iisus Hristos. Începuse să înţeleagă şi să dorească naşterea din nou… Părea că şi starea sănătăţii lui se îmbunătăţea.
Într-o seară de duminică, după ce făcuseră un chef cu băuturi, trei dintre soldaţii ruşi apărură în salon furioşi şi strigând: Nemeţ, nemeţ! Kaput! Kaput! Neamţul, neamţul! Să moară, să moară!
Unul din ei, cel mai fioros, avea în mână un cuţit mare, luat probabil de la bucătărie. Venea cu cuţitul ridicat în sus spre patul neamţului rănit care zăcea nemişcat pe spate şi privea îngrozit la cuţitul fioros ce se apropia de pieptul lui.
În clipa aceea, fratele nostru, văzând nenorocirea care avea să se întâmple, sări în faţa celui cu cuţitul ridicat şi, chiar în clipa când urma să fie înfipt în pieptul bietului neamţ, prinse tăişul gol al cuţitului cu mâna lui dreaptă goală. Iar cu stânga îl cuprinse de după gât pe rusul fioros, rugându-l înspăimântat:
– Pentru Iisus Hristos, nu! Nu, frate!
Şi îl sărută cu toată dragostea pe obraz, privindu-l cu lacrimi în ochi.
Atunci se întâmplă o minune: omul, dintr-o dată îmblânzit de puterea Numelui lui Iisus Hristos şi de căldura cuvântului „frate”, cedă! Cuţitul rămase în mâna fratelui, iar omul, devenit om, îi dădu mâna fratelui, spunându-i liniştit:
– Haroş, haroş…
Apoi cei trei plecară toţi afară din salon.
Întâmplarea aceasta i-a mişcat pe toţi cei din spital, de la cel mai mic, până la cel mai mare. Şi fiecare vorbea cu dragoste şi cu admiraţie despre curajul şi despre dragostea fratelui nostru care, cu preţul vieţii sale, a sărit în apărarea de-aproapelui său primejduit. Chiar şi printre răniţii ruşi, fapta aceasta a stârnit un mare răsunet şi mulţi veneau şi stăteau tot mai prietenoşi de vorbă cu el şi cu neamţul salvat.
Aşa s-a născut dorinţa şi cererea de a merge acolo cu o serbare religioasă şi cu Cuvântul Domnului vorbit şi scris pentru toţi.
Datorită stărilor de atunci şi pentru că îl cunoşteam pe directorul colonel-medic, acest lucru n-a fost prea greu de obţinut. Astfel că, pentru a doua zi de Rusalii 1945, fraţii şi surorile de la Beiuş, pregătiţi cu daruri de mâncare şi cărţi, am mers cu un program religios într-unul din saloanele spitalului, unde o mare parte dintre răniţi ascultară cu lacrimi frumoasele cântări, poezii, cuvântări şi rugăciuni. Apoi au urmat darurile.
A fost ceva înălţător de suflete. Directorul, el însuşi mişcat, ne-a mulţumit cu cele mai simţite cuvinte, arătând ce minunată este adevărata viaţă creştină care nu numai vorbeşte, ci şi împlineşte cu fapta voia cea adevărată a lui Iisus Hristos, cercetând pe cei bolnavi şi răniţi. Nu s-a putut opri să nu amintească în câteva cuvinte şi despre gestul fratelui nostru pentru salvarea unuia care era în primejdie de moarte. Şi despre dragostea care singură a putut linişti şi potoli ura din omul pornit spre ucidere şi cum apoi chiar acela i s-a arătat recunoscător, fiindcă l-a oprit la timp, înainte de a face un mare rău…
Darurile împărţite tuturor celor bolnavi, spre bucuria lor, erau: mâncare, lucruri de îmbrăcăminte, cărţi…
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998- (Polsib), vol 3
