Duminica a 26-a după Rusalii – Luca 12, 16-21
Desigur că, la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mântuire ca aceasta pe care, în final de noiembrie, la vreme de Post al Naşterii Domnului, Biserica ne-a aşezat-o în suflete. Un bogat cu şansă, cu roade în ţarină, pe care n-a muncit-o el, după ce-şi umple hambarele îşi umple şi gândurile cu sămânţa mândriei şi a nebuniei: vorbindu-şi sieşi, sufletului său vorbeşte că de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui: „Odihneşte, mănâncă, bea, te veseleşte“ (Lc 12, 15). Pe motivul siguranţei abundenţei „pe mulţi ani“.
Unui astfel de om Dumnezeu i Se face cunoscut prin certarea: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?“ (Lc 12, 20). Parcă niciodată n-a vorbit Dumnezeu Creatorul astfel cu cel pe care l-a creat pentru mai mult decât bucuria hambarelor. Veţi spune, şi într-un fel veţi avea dreptate, că ni s-a pus dinainte această Evanghelie la vremea postului, ca să înţelegem că suntem mai mult decât „jupâni“ ai burţii, mai mult decât stomac. Că a sta în Hristos nu înseamnă numai cunoaştere (mistică), ci şi tainică asceză, rânduită postire pentru a vedea mai mult din bogăţia sufletului… Aşa este, dar dincolo de toate suntem îndemnaţi să aflăm că, în nemurirea lui, sufletul nostru e mai presus decât orice bucurii consumiste. Că a mânca şi a bea, dincolo de Liturghie, unde mâncarea şi băutura sunt mântuitoare, ţin mai mult de lutul din noi, decât de partea de cer pe care Dumnezeu a dăruit-o, boltă de asemănare cu cerul în care-Şi odihneşte Chipul.
Teribilă pagină contra consumismului modern, în care e om doar cel care consumă, e important (pentru stat, pentru instituţii) doar acela care consumă produsul propus pe galantarele lumii acesteia în putrejune şi destrămare. Teribilă pagină evanghelică împotriva propriului nostru consumism spiritual, în care gândim ca bogatul acesta înnebunit de orgoliul lui „a avea“. Şedem pe tezaurul de lucrare, scrisă şi nescrisă, al Ortodoxiei, pe tot ceea ce au legat înaintaşii – inclusiv Hristos, Apostolii, Părinţii, Fraţii, ceilalţi Dragi toţi – şi „dormim“ convinşi că simpla posesie este mântuitoare. Ah! Câtă asemănare cu propria noastră ignoranţă în raport cu tezaurul de credinţă pe care Dumnezeu ne-a fundamentat Biserica! Există în fiecare din noi taina aceasta a „uitării“ de Dumnezeu şi de tradiţia vie, plină de har, care ţine, ca un izvor freatic, toată înflorirea de-acum a Bisericii. Câtă asemănare cu triumfalismul „adormitor“ în care – fie pe sondaje publice, fie pe propria noastră vedere – cădem, liniştiţi că ne sunt bisericile pline şi că, totuşi, oamenii-şi fac cruce pe stradă!… Or fi, oare, suficiente acestea toate în raport cu adâncul conţinut de credinţă pe care ni l-au lăsat cei care mai înainte de noi şi-au trăit Ortodoxia?
Pe de altă parte, mai înainte de orice fel de analiză a ceea ce se întâmplă în jurul nostru, Evanghelia ne arată că trebuie să începem orice schimbare, orice încercare de aşezare în Hristos, cu propriul nostru suflet. Suflet care nu poate avea valoare decât dacă îl creştem într-a-tât încât orice înfrumuseţare trupească ne-o „amendează“. Ne îndeamnă astfel Hristos Domnul să ne îmbogăţim în Dumnezeu, arătându-ne, a câta oară?, că omul nu valorează decât ca trup şi suflet, adică întreg. Un întreg care să se dea pe deplin lui Dumnezeu, căci a-L adora pe Dumnezeu fără ca între tine şi El să existe un schimb, o prietenie, nu are sens. Nu se împlineşte bucuria pentru care Dumnezeu S-a făcut Om.
Aici e cheia evanghelică a bucuriei. În a-ţi chema, ca la vremea Postului Mare, sufletul să-ţi sprijine pocăinţa, nevoia de Dumnezeu. Foamea şi setea de Înviere. De-aceea, în loc de hambare, să zidim lui Dumnezeu adânc în inima noastră preaplinul dragostei de El, făcându-ne boabă de grâu, prescură de bucurie.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
