11. Fericit este orice om care, prin puterea lui Dumnezeu și prin sinceritatea legământului său cu Hristos, o rupe cu felul nelegiuit de viețuire al oamenilor lumești și prefăcuți
și, intrând în ascultarea de voia lui Dumnezeu, ajunge în frățietatea sfântă a oamenilor evlavioși, care, sub ascultarea Bisericii (Mt. 18,17),
umblă în dragostea frățească pe căile sfințeniei, ale înfrânării, evlaviei și credinței Domnului nostru Iisus Hristos
și aduce astfel roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23).
12. Sufletul care are ca îndreptar de viață învățătura sănătoasă a Bisericii și a Bibliei
și are ca prieteni și însoțitori pe frații de aceeași credință,
iar bucuria de plăcerea sa este să facă în orice fel voia cea bună a lui Dumnezeu,
– acela este și va fi binecuvântat în veci!
13. Când sfinții din țară, adică sufletele alese, îi sunt prietenii cuiva, prietenia acestora nu numai că îi este de un ajutor sfânt, ca să aducă roade pentru Dumnezeu și pentru mântuirea sa,
– ci îi este scut puternic împotriva rătăcirilor, căderilor și primejdiilor de tot felul.
14. Vai de sufletele slabe și nepăsătoare care nu ascultă de buna îndrumare la timpul când sunt sfătuiți sau mustrați ca să nu se piardă!
Vai, mai ales, de sufletele tinere pe care tovărășiile rele le atrag mai grabnic și mai ușor spre felul pierzător al oamenilor lumii acesteia!
Căci locul unde sunt duși aceștia este un îngrozitor mormânt sufletesc, o înecăcioasă mocirlă pierzătoare și un iad chinuitor și veșnic.
15. Dragă suflet tânăr, ferește-te de duhul străzii, de tovărășia zgomotoasă și vagabondă a flecarilor lumești,
de ispita alergării după bancuri,
după patimi și plăceri vinovate,
după tot ce iubesc și practică oamenii lumești!
Căci în toate acestea este veninul păcatului care te va ucide și trupește și sufletește.
16. Nu există o stare pământească mai înaltă decât aceea a rugăciunii,
trăită mai mult în cer decât pe pământ,
pe care o atinge sufletul care, la grea cumpănă fiind, strigă către Dumnezeu
și vede cum puterea Sa intervine limpede și îndată pentru el.
17. Toți cei pe care Dumnezeu îi pune în slujba copilului Său, în clipa aceea, nu știu nimic. Ei simt numai că trebuie să facă totul pentru el.
Chiar dacă, în trufia lor, ei îl disprețuiesc pe acela în folosul căruia lucrează,
ei nu pot face decât așa cum îi mână Dumnezeu,
spre a împlini rugăciunea omului Său și voia Lui care vrea ajutorarea copilului Său.
Fragment din „Porțile Veșniciei”, de Traian
Dorz, capitolul 14 – Rugăciuni vinovate,
pag. 103-104