Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Televizorul – punct forte al desacralizării

Televizorul – punct forte al desacralizării

Televizorul – punct forte al desacralizării

Care sunt eşantioanele cele mai expuse invaziei mediatice, influenţei nefaste a televizorului? În „iconomia“ sa de normalizare a păcatului, din „grija“ de a nu rămâne cumva cineva pe… afară, de a nu i se lăsa „libertatea“ satisfacerii opţiunii, curiozităţii, posibilităţii de a se împământeni – pe „coşurile murdare“ ale fabricilor de falsuri ies necontenit grile de programe, strategii, sfaturi pentru fiecare categorie socio-umană în parte. S-au creat, în acest sens, posturi de televiziune cu apetit doar pentru muzică sau sport, altele doar pentru filme de o anumită factură, staţii ce emit doar divertisment etc. De departe, cei mai expuşi (de altfel, şi cei mai uşor influenţabili) sunt copiii, victimele cele mai sigure ale noii tehnici multicolore, care – între două-trei filme de aventură, cu crime şi pasiuni ucigaşe – se pot uita şi la desene animate, pe un post de televiziune ce le e rezervat doar lor, cu filmuleţe „nevinovate“, realizate în ultimii şaizeci de ani, din care două treimi prezintă (după un studiu citat de Agenţia France Press) un personaj care bea alcool sau fumează. Din aceste producţii, 68,5% conţin (afirmă aceeaşi sursă) cel puţin o scenă în care personajul principal incită la consumul de băuturi alcoolice sau tutun, nici unul dintre filme neprezentând vreun avertisment despre pericolul vizionării lor.

Din aceste canoane ale politicii de aliniere a tinerei generaţii la noile ambalaje de prezentare roză a păcatului, nu putea lipsi, desigur, latura agresivă. Recentul lanţ de crime din India, unde 70 de copii s-au ucis în urma vizionării serialului de desene animate Shactiman, e mai mult decât grăitor. Consecinţe sigure, pilduitoare. Dar, în fond, cine le interzice lor, copiilor, să nu renunţe la desene animate şi să nu urmărească şi ei filme ceva mai… evoluate? Părinţii? Spre deosebire de banalul părinte al anilor ’70- ’80, părintele de astăzi s-a complicat. Copilul hotărăşte când se trezeşte, ce pastă de dinţi foloseşte, ce mănâncă sau cum se îmbracă, sub datele inoculate lui de educaţie, cultură, prieteni, dar, mai ales, de… televizor.

Astfel, prinşi între griji şi telenovele, aceştia (părinţii) îşi dau odraslele – unde altundeva? – în şcoala aceluiaşi educator: televizorul! Aşa vor fi scăpat şi ei – bieţii copii! – de poveştile cu îngeri şi sfinţi ale bunicii şi de cărţile copilăriei (unde binele prea iese el, întotdeauna, învingător) şi se vor înfrăţi cu broaştele ţestoase şi săbii ninja în confruntări intergalactice, pline de aventură. Patul psihologic fiind creat, în căutare de modele, din copilărie, aceştia vor trece prin aceeaşi purtare de grijă a televizorului – în generaţia PRO (următoarea categorie), formată sistematic pentru Noua Eră; o generaţie a cărei mare marjă de adepţi nu va mai primi altceva decât ceea ce îi oferă exportul de viaţă occidentală (cu tot tacâmul ce-l presupune), ca şi mâncarea gătită de mama acasă.

Format în pepiniera modernistei tehnici diriguitoare, tânărul produs de televiziune îşi va închina, de acum, nu doar timpul, inima şi raţiunea „fidelei sale coloane vertebrale“; cea mai mare parte a salariului şi-o va cheltui nicidecum pentru a răspunde nevoii fundamentale de a-şi acoperi corpul cu veşminte, ci pentru a fi în pas cu moda, pentru a avea sentimentul apartenenţei la statusul de viaţă, la influenţa şi prestigiul vedetei de pe micul ecran. Conform raţionamentului: „Ce-o să spună lumea dacă nu cumpăr produsul «x»?“, sau „dacă nu u r m ă r e s c serialul «Y»?“ (Rolul reclamei este decisiv în acest sens.) Un complex de inferioritate realizat sonor şi iconic prin inserţia plăcerii sau anxietăţii (o anxietate legată de un anumit coeficient de risc financiar de nonintegrare la un anumit grup social) pe care, firesc, vine să i-o eludeze… televizorul. Şi pe care i-o compensează printr-o remodelare a imaginii sale, conotată euforic, dându-i iluzia creşterii importanţei sale sociale şi morale. Prezent în toate etapele vieţii, prieten credincios de drum (doar a fost tot timpul alături de noi), parte integrantă din sistemul nostru de valori, îl vom crede, de acum, întru totul, nemaipercepând când ne împrejmuieşte pe la spate cu zaplazuri, când ne suceşte minţile şi ne creează starea, capacitatea, pasiunea de a numi de la sine albul negru, de a recunoaşte în mod spontan că 1 + 1 = 3, precum şi complacerea sa în a opera cu jumătăţi de adevăr şi minciuni rafinate, stilizate în veşminte protectoare.

Iar dacă în suflet ne mai persistă totuşi câte o urmă de îndoială cu privire la moralitatea, intenţiile şi credinţa „fratelui“ nostru mai mare, aceasta se va spulbera cu siguranţă la vizionarea, o dată sau de două ori pe săptămână, a unei emisiuni cu caracter creştin. Între ele Îl vom găsi, printre altele, şi pe Hristos, într-un conglomerat de programe din care 13,5 % din timpul de emisie e alocat ştirilor, 2,2 %, culturii, ştiinţelor; 1,3 %, educaţiei şi… atenţie! 48 % filmelor, muzicii şi divertismentului – după o statistică a emisiei televiziunii pentru anul 1996. Va fi acesta un „Hristos“, ceva mai colorat, mai îngăduitor şi mai modern, care cochetează cu păcatul, prea obosit pentru a mai opera în distincţia cădere-înălţare; care şi-a lepădat Crucea undeva… pe platoul de filmare şi ia parte acum la coctaill-urile din redacţie. Un «Hristos» de… studio!

Romeo PETRAŞCIUC– Sibiu

în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”

Anul X, nr. 27 (169) 28 IUNIE–4 IULIE 1999

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *