Din ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat Domnului ca totul să fie ocrotit de El şi Duhul Sfânt să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra, pentru a reuşi totul bine. Duhul Domnului mi-a dus gândul la Sfatul Frăţesc pe ţară din 12 septembrie 1937. Răscrucea la care se găsea atunci frăţietatea Oastei Domnului era mare, şi importanţa istorică a hotărârii care trebuia să fie luată, la fel. Am amintit ceva despre acest eveniment şi în partea întâi a acestei mărturii.
La Sfatul de atunci a luat parte şi părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica şi Neamul nostru, iar împreună cu el, peste cinci sute de fraţi lucrători dintre cei mai aleşi din ţară şi din străinătate. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de aproape de izvoarele sale şi, pe lângă asta, în centrul frământărilor ei era însuşi acela prin care o pornise Dumnezeu. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase aşa de minunat. Deci iată exemplul cel mai luminos pentru noi şi acum.
Adusesem acum cu mine descrierea pe larg despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci în foaia noastră «Ecoul». Mai adusesem încă două documente scrise şi semnate tot în 1937, şi ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului până la Sfârşit.
În faţa fraţilor adunaţi aici la Poiana Braşov, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci. Despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat. Şi acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr. Şi unitate şi orientare. Şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, iar învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate şi vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.
Ca să te poţi orienta drept în spaţiu, ai nevoie de trei jaloane spre ţinta unde vrei să ajungi. Ca să te poţi orienta bine în veşnicie, ai nevoie tot de trei timpi: Trecutul, Prezentul şi Viitorul. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veşnică. Ea trebuie să ajungă drept şi frumos la Ţintă, în Ierusalimul Ceresc, iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea de care suntem răspunzători astăzi.
În vremile normale şi pe drumurile netede, Oastea Domnului înaintează frumos, pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept… Dar în vremile grele şi la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcţii, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept şi să se uite departe, fiindcă dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veşnică şi nemărginită şi în timp, şi în număr.
Acum ne găsim – le-am zis eu – la o astfel de răscruce istorică. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în faţa acestui moment şi să ne adunăm toate gândurile şi toată fiinţa noastră ca în faţa celei mai reale şi mai vii prezenţe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru şi ne priveşte şi ne înseamnă pe fiecare dintre noi cu ce conştiinţă stăm şi gândim acum cu privire la prezentul şi viitorul Lucrării Sale încredinţate nouă…
În ce mă priveşte pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu şi doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel Sfat Frăţesc pe ţară şi mai sunt aici încă doi fraţi bătrâni care au fost de faţă atunci acolo. Aşa că nu numai documentele scrise, ci şi doi fraţi, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând şi am să vă arăt pe ele semnăturile fraţilor care au fost atunci de faţă împreună cu părintele Iosif. După ce veţi afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de fraţi – care au hotărât atunci într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este şi că rămâne pe totdeauna în Biserica şi în credinţa noastră bună şi străbună, neadăugând şi nescăzând nimic nici din învăţătura, nici din credinţa ei –, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală faţă de hotărârea fraţilor de atunci şi faţă de evenimentele de acum. Vă voi declara aici, cu mâna pe inimă, convingerile şi hotărârea mea cu privire la prezent şi la viitor, atât pentru mine, în mic, cât şi în măsura în care o răspundere îmi revine şi mie pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare.
Am fost prezent de peste patruzeci şi cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte şi frământări prin care a trecut Oastea Domnului până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei, din anul 1934, alături de părintele Iosif Trifa şi de cei puţini care alcătuiam redacţia, care era creierul Lucrării, ochiul ei şi inima ei. Am trecut prin lupte şi furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii, dar am rămas lângă steagul şi lângă stegarul Oastei, căutând să sprijin şi eu un braţ al lui Moise şi să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.
Au fost vremuri când, sub loviturile vrăjmaşilor, mai rămăsesem atât de puţini încât toţi râdeau de noi şi nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne spuneau în batjocură şi dispreţ: schismatici, eretici, trifişti, sectari… Şi eram daţi în urmărire pretutindeni, pe la toate posturile de jandarmi şi de poliţie, cu ordin să fim prinşi, legaţi şi înaintaţi sub escortă, ca nişte răufăcători. Dar prin toate am trecut şi am ajuns acum vremile când toţi cei ce ne-au chinuit şi ne-au prigonit atunci – azi nu mai sunt. Iar noi, cei puţini şi fără nume atunci, iată, am ajuns o Oaste care umple ţara şi lumea. Şi optzeci la sută dintre noi sunt tineri, în cea mai frumoasă şi plină vigoare duhovnicească. La adunările şi nunţile noastre ne putem întâlni cu miile, şi, când vezi feţele îmbujorate de tinereţe şi ochii sclipitori de inteligenţă şi credinţă ai celor ce cântă, şi se roagă, şi ascultă cu inimile vibrând şi arzând pentru Hristos, îţi vine să strigi şi să sari de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinţei lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni care le-a făcut El pentru noi! Tocmai de aceea, acum când trebuie să luăm nişte hotărâri care pot ajuta şi grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru şi pentru renaşterea Bisericii noastre, fiecare dintre noi trebuie să fim conştienţi de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu şi a Frăţietăţii noastre pentru asta. În ce mă priveşte, după cum am spus, îndată ce voi termina de citit şi veţi lua cu toţii cunoştinţă de aceste hotărâri, vă voi înfăţişa atitudinea mea şi înnoirea legământului meu şi pentru viitor faţă de ele.
Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia, începând de la fratele care stă colo pe primul loc, apoi jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Şi, fiecare la rândul său, veţi declara aici în faţa Domnului şi a Lucrării Sale – pe care o reprezentăm toţi fraţii – cum crede acum, cum vrea să creadă şi cum pune legământ să lucreze în viitor. Fiindcă acest moment este o mare răscruce şi numai Domnul ştie dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta…
După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfăşurarea Consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenţi acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa şi ale altor fraţi, despre Moţiunea Sfatului Frăţesc, despre adeziunea totală şi semnarea tuturor celor prezenţi a actului final cu care s-a încheiat Consfătuirea fraţilor…
Apoi le-am citit şi celelalte două documente, unul al fraţilor mai cunoscuţi din adunarea Sibiului, iar altul, o Declaraţie personală a părintelui referitoare tot la aceeaşi problemă.
Am încheiat cu declaraţia mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum după atâţia ani. Le-am spus:
– Nu am acum o altă credinţă sau o altă învăţătură cu privire la aceste lu-cruri, diferită de atunci. Cum am crezut şi am mărturisit atunci, în 12 septem-brie 1937, tot aşa am crezut şi după aceea, aşa cred şi azi şi aşa doresc să mă leg în faţa Domnului şi a frăţiilor voastre să cred şi să mărturisesc şi în viitor, până la cea din urmă clipă a vieţii mele. Ceasul acesta şi cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea dacă nu-mi voi ţine întocmai legământul acesta. Şi împotriva oricăruia dintre frăţiile voastre care nu vă veţi lăsa pătrunşi de adevărul lui Dumnezeu şi de dragostea Frăţietăţii, ci lucraţi acum sau veţi începe să lucraţi în viitor împotriva acestora.
Şi acum este rândul frăţiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiţi şi să alegeţi.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
