Săptămâna a unsprezecea după Rusalii pune în faţa noastră o realitate a vieţii de credinţă ce se regăseşte în fiecare ungher al existenţei cotidiene: cum vrem să arătăm în faţa oamenilor şi chiar şi în faţa lui Dumnezeu, şi cum suntem, de fapt, în realitate. Vai-urile ce răsună la slujbele Bisericii în această săptămână (Matei, capitolul 23) atrag atenţia asupra atitudinii noastre faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, pe de o parte, şi asupra atitudinii noastre faţă de semenii noştri, pe de altă parte: Pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi… (v. 23).
Această antiteză a lucrării „cu două feţe” sau „pe jumătate” – adică „de ochii lumii” – a generat şi generează multe contradicţii spirituale. Dacă le faci doar „pe acestea”, iar „pe acelea” le laşi nefăcute, nu se poate să fii cu adevărat „om bun şi cumsecade”. Această expresie mi-a atras atenţia atunci când am citit omilia Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia acestei Duminici (Pilda datornicului nemilostiv): „Până acum, datornicul acesta a fost un om bun şi cumsecade. A mărturisit că este dator, a făgăduit că are să plătească datoria, a căzut la picioarele stăpânului său, l-a rugat, şi-a recunoscut păcatele, a cunoscut mărimea datoriei sale. Dar faptele lui de mai târziu nu sunt vrednice de cele de mai înainte” (Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, pg. 710).
În omul credincios se dă o puternică luptă între faptele evlaviei şi ale pioşeniei, ale cumsecădeniei, şi „faptele lui de mai târziu”, care, de cele mai multe ori, „nu sunt vrednice de cele de mai înainte”. O istorioară spune că în fiecare dintre noi există o luptă asemănătoare cu lupta dintre doi lupi: un lup este rău, iar celălalt este bun. Şi se pune întrebarea: Care lup câştigă în final? Iar răspunsul înţeleptului vine pe măsură: Câştigă lupul pe care îl hrăneşti.
Dacă hrănim „faptele de mai târziu”, acestea vor câştiga bătălia. Datornicul prezentat în această duminică şi-a hrănit lăcomia, neiubirea, lipsa empatiei cu cel care l-a rugat de iertare. „Dumnezeu iartă totdeauna, omul iartă uneori, dar natura nu iartă niciodată”, spune un proverb spaniol, citat în mai multe conferinţe de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim al Germaniei. Da, omul abia dacă iartă uneori. De cele mai multe ori, omul este înclinat să nu ierte. În această fază, unul ca acesta îşi pierde cumsecădenia, devine un fariseu făţarnic, aşa cum anunţau cu serioasă atenţionare evangheliile săptămânii: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!… „Când ne vede un om, ne oprim de la păcat şi pregetăm a păcătui; dar când ne vede Dumnezeu în fiecare zi, nu ne oprim de la păcate, ci le săvârşim fără teamă pe toate, şi cu fapta şi cu cuvântul” – mai spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia citată (pg. 705).
În poezia «Dacă ne-adunăm în Domnul», fratele Traian Dorz, referindu-se la păcatele ascunse, şi nu neapărat la cele ascunse de ochiul vreunui om – „când ne vede un om, ne oprim de la păcat şi pregetăm a păcătui”, îndreptătoare atitudine şi aceasta –, ci mai degrabă la cele ascunse de binecuvântarea şi iertarea primite la Spovedanie, arată că nu numai în adunare, ci şi la rugăciune, la slujbă, la săvârşirea vreunei taine avem de suferit din cauza acestei stări: „Când trăim păcate-ascunse, când ni-e gândul mânios, / atunci în zadar ne strângem, ne-adunăm fără Hristos!”.
Sinteza vieţii creştine este să-L ai permanent pe Dumnezeu în faţa ta şi tot ce începi să duci la bun sfârşit. Omul din pildă a început bine, dar a sfârşit rău; nu a dus la bun sfârşit ceea ce a început bine. Un om bun şi cumsecade este acela care, după ce săvârşeşte faptele pocăinţei – „cele de mai înainte” –, le face şi pe cele „de mai târziu”, în acord cu cele din timpul pocăinţei.
Aurel MATEI
