Apostolilor 11, 19-30
„…cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan…” (Faptele Apostolilor 11, 19)
După cum bine ştim, Biserica Creştină a luat fiinţă la Cincizecime şi a început să crească în număr încă din prima zi (Fapte 2, 41). Credincioşii creştini, în frunte cu Sfinţii Apostoli, stăruiau în cele patru ancore sufleteşti necesare mântuirii: „…în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). De asemenea, îşi dădeau toată silinţa în misiunea de a aduce şi pe alţii la Hristos, de unde vedem şi roadele ce se arătau în fiecare zi (cf. Fapte 2, 47). Şi, dacă vom citi mai departe, în capitolele 3-6, vom vedea cum Biserica Domnului mergea din biruinţă în biruinţă (cf. Fapte 5, 12-16; 6, 7).
Dar aceasta era doar prima etapă a răspândirii religiei creştine, pentru că, până aici se vestea Evanghelia doar evreilor, iar focul credinţei ardea cu putere în Ierusalim şi în alte locuri unde erau evrei.
Însă Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „…atât de mult a iubit lumea…”, Cel care venise pe pământ pentru a mântui întreg neamul omenesc, a folosit o modalitate de a împrăştia pe Sf. Apostoli spre răspândirea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu la toate neamurile pământului şi, în acest scop, a îngăduit prigoana. Prigoana ce s-a pornit împotriva creştinilor a fost asemenea unei furtuni puternice, care se porneşte asupra unui foc. Dacă focul este slab, se stinge. Dar dacă este puternic, în loc să se stingă, mai tare se aprinde, se împrăştie şi, mai departe, aprinde totul în calea sa, mărindu-se pas cu pas. Aşa puternică a fost credinţa primilor creştini din Ierusalim. La început, totuşi unii erau reticenţi faţă de cei din alte neamuri, neputând să înţeleagă că şi alte neamuri sunt chemate la mântuire. Mai era şi această gândire îngustă – pe care o vedem şi astăzi, printre mulţi care îşi zic creştini şi pocăiţi –, dar Dumnezeu S-a folosit de acei creştini şi apostoli ai Săi cu vederi largi, cu inima la fel de largă şi cu mintea luminată de Duhul Sfânt, pentru a se putea trece de această barieră rigidă, care ar fi privat neamurile de primirea Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi vedem aceasta în Faptele Apostolilor, cap. 8, vers. 5-7.
Astăzi, după aproape două mii de ani de credinţă creştină, este tot mai mare nevoie de chemare la credinţă nu numai a celor necreştini, ci parcă tot mai mult a celor care se numesc creştini, sunt botezaţi, dar trăiesc păgâneşte. Şi tocmai pentru aceasta a trimis Dumnezeu Oastea Domnului în Biserica şi în poporul nostru. Noi însă, cei care spunem că L-am aflat pe Domnul, cei care mai îndrăznim să spunem (deşi nu ar trebui) că nu suntem ca lumea păcătoasă, cei care ţinem în mâna noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi mai îndrăznim să vestim din el şi altora, noi cum stăm faţă de această misiune de chemare a celor rătăciţi? Considerăm că este cazul să primească Cuvântul şi cei păcătoşi? Sau trebuie să-L asculte doar cei „aleşi”? Credem noi că cei care se bălăcesc azi ca porcii în noroaiele diferitelor patimi, mâine, pot să fie credincioşi supuşi la picioarele Domnului? Sau poate ne-a pătruns în minte şi în inimă acea învăţătură străină a predestinaţiei, care ne face să credem că noi suntem sortiţi Raiului, iar alţii sunt pentru iad? Din păcate, printre cei care poartă Biblia în mână sunt destui afectaţi de această boală. Însă, în spatele acestei gândiri, este cel puţin un amestec de mândrie şi lene, poate şi altceva. Este mai comod să spui despre Dumnezeu celor care te aplaudă, decât celor care te-ar ucide cu pietre pentru aceasta. Pe de altă parte, este mai comod să-l judeci pe păcătos, să-l osândeşti şi să-l „trimiţi” în iad fără drept de apel, decât să te apleci spre noroaiele sale, ajutându- l să iasă de acolo.
Aducând vorba în viaţa noastră de ostăşie, este mai uşor să ne strângem noi între noi, vorbind unii altora din Sf. Cuvânt, decât să ieşim în public, încercând să-i convingem pe cei împietriţi la inimă. Când facem adunări duminicale, noi spunem că sunt adunări de evanghelizare. Dar totuşi pe cine evanghelizăm, dacă suntem tot noi prezenţi, aceiaşi? Să nu uităm că, la început, adunările Oastei Domnului se ţineau în biserici, şcoli sau cămine culturale (adică localuri publice), după cum ni se spune în Istoria unei Jertfe. Numai aşa a putut Oastea Domnului să crească atât de repede şi aşa de frumos, într-un timp atât de scurt.
Mai departe, depinde de fiecare dintre noi, ca persoane, sau grupuri de persoane, cum vom vrea să privim această misiune. Dacă vom fi smeriţi, vom înţelege că nu suntem decât nişte păcătoşi nevrednici – orice nume am purta. Şi, pentru că ştim cât de greu este să fii departe de Dumnezeu, prinşi în ghearele vrăjmaşului diavol, vom avea milă de astfel de decăzuţi. Şi atunci noi toţi, împreună şi cu cei aduşi la Hristos din tot felul de păcate, vom lupta şi ne vom sprijini unii pe alţii pe calea aceasta către Cer. Iar cei care vor vrea să creadă că sunt deja „cu un picior în Rai”… e treaba lor; nu-i invidiem şi nu cred că-i putem noi trage cu picioarele pe pământ. Din milă pentru ei, putem să încercăm, să-i rugăm şi să ne rugăm pentru ei. Dar, dacă nu vor vrea…, atunci ei au ales aşa.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ţină smeriţi aici, la piciorul Crucii Sale, până la capăt.
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Mihăluţă ALECU
