În anul 1952, fiind pârâţi în multe părţi de către astfel de preoţi, au mai fost arestaţi şi chinuiţi mulţi dintre fraţii. Iată, de exemplu, alte câteva cazuri, din Bucovina.
Din mijlocul unor adunări au fost ridicaţi fraţii Axinuţă Vasile de la Dersca – Dorohoi, Harasiniuc Dumitru şi Neculai din Negostina, Cerlinca Vasile din Sf. Ilie, Cârlig Petru şi Zaiţ Dumitru de la Dumbrăveni. Ei au fost condamnaţi şi trimişi în lagăr la sfârşitul anului 1952.
Toţi ceilalţi fraţi au fost ameninţaţi, ca să nu se mai adune, fiindcă dacă vor fi găsiţi, vor fi şi ei condamnaţi.
Cei ce s-au temut s-au întors înapoi în lume ori au trecut la sectele care îi chemau sub adăpostul autorizaţiei lor. Dar cei mai mulţi fraţi au mers înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Fratele Moroz de la Volovăţ a fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetând pe fraţi. Acolo a fost anchetat cu asprime şi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.
La puţin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraţilor din Romaneşti, unde fusese chemat de nişte fraţi care îşi sărbătoreau ziua numelui lor.
Aproape de miezul nopţii a intrat în adunare un ofiţer de Securitate împreună cu un civil.
Civilul a arătat spre fratele Moroz şi i-a vorbit ceva în limba ucraineană.
După câteva cuvinte, ofiţerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace şi să plece cu el. Fratele s-a îmbrăcat şi a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal, iar în sanie două femei. Era noapte. Ieşiră afară din sat. Acolo s‑au năpustit asupra fratelui, bătându-l atât ofiţerul, cât şi civilul. După aceea l‑au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bici la cal, lovind când în animal, când în om.
În fuga mare au ajuns până la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie pe fratele. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit pe jos şi l-au călcat cu cizmele… În timpul când îl băteau îi ziceau:
– Pe cine aştepţi tu, mă? Pe Truman? (Truman era atunci preşedintele Statelor Unite ale Americii şi era baptist.)
– Pe Domnul Iisus Îl aştept! răspundea fratele.
– Na, Iisus! Na, Iisus! ziceau ei. Şi îl loveau bătându-l, până l-au umplut de sânge şi au obosit.
Atunci din nou l-au legat alăturea de cal şi aşa, lovind când în cal, când în el, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, iar civilul l-a dezlegat de cal şi i-a spus să plece.
Dar fratele Ioan de-abia a mai putut trece podul, târându-se zdrobit până la fratele Calafiuc Gheorghe, care locuia pe aproape. A doua zi, fratele Gheorghe l-a dus cu sania acasă la Volovăţ, de-abia viu.
Soţia sa, când l-a văzut aşa, s-a dus şi-a anunţat Securitatea de la Rădăuţi despre toate cele întâmplate.
În aceeaşi zi, a venit un ofiţer acasă la fratele Moroz, care zăcea plin de răni şi vânătăi pe pat, şi i-a luat o declaraţie despre cum s-a petrecut totul. La urmă l-a întrebat pe fratele ce pretenţii are şi ce despăgubiri cere.
– Nu am nici o pretenţie şi nu cer nici o despăgubire, a răspuns fratele, cu lacrimi în ochi. Îl iert în Numele Domnului Iisus, tot aşa cum m-a iertat şi Mântuitorul meu pe mine. Eu am suferit pentru Mântuitorul meu, cum a suferit şi El pentru mine.
De pe urma acestei bătăi fratele nu s-a mai refăcut până la moarte. A aflat pe urmă cum îl chema pe cel ce l-a bătut şi de ce făcuse asta. Ofiţerul era fiul unui sectar şi a fost pus la cale de tatăl acestuia ca să facă acest lucru din pricină că fratele Ioan era o piedică în lucrarea lor de ademenire a fraţilor. Nu mult timp după aceea, chinuitorul fratelui nostru a fost găsit mort. Se împuşcase singur.
Prin împrejurări asemănătoare au mai trecut în anul acesta, 1952, şi alţi fraţi. Într-o comună din Muntenia, din mijlocul unei adunări frăţeşti, miliţianul împreună cu gestionarul prăvăliei săteşti i-au luat pe trei dintre fraţii care se rugau. Pe un frate mai în vârstă cu fiul său şi încă pe un frate.
Plini de ură şi de vin, i-au tras în magazia prăvăliei, iar acolo i-au bătut cu greutăţile de la cântar, în spate, în cap, în coaste, pe unde apucau. Până ce le-au spart capul şi i-au umplut de sânge… S-au oprit din furia lor sălbatecă numai când fraţii bătuţi şi-au pierdut cunoştinţa.
Atunci au aruncat peste ei apă rece, ca să-şi revină, şi le-au dat drumul să plece acasă.
Cei doi fraţi mai tineri şi-au revenit, mai cu greu, după un timp îndelungat. Dar fratele în vârstă, după o săptămână de zăcere, a murit.
După ce lucrul acesta a ajuns a doua zi la cunoştinţa autorităţilor, cei doi chinuitori au fost obligaţi să meargă să-i ceară fratelui zdrobit iertare şi să-l întrebe ce despăgubiri cere.
Dar şi acest frate a spus la fel.
– Nu cer nici o despăgubire… Vă iert în Numele Domnului, Care şi El a suferit pentru mine şi pentru pocăinţa mea. Aceasta aş dori-o şi eu de la dumneavoastră: să plângeţi pentru păcatele pe care le-aţi făcut şi să vă întoarceţi la Dumnezeu, ca să nu vă ajungă judecata Lui nemântuiţi.
Şi după aceea, fratele a trecut la Domnul.
În judeţul Alba, mai avuseseră de suferit unii fraţi, dintre care fratele Bolunduţ de la Bucium, Stănilă de la Loman, Crişan de la Corna, Opriş de la Ighiel, Constantin de la Balomir, sora Ioana de la Şibot…
Fratele Opriş a stat închis câtva timp la închisoarea din Alba Iulia sub „paza” unui gardian care era şi el frate din Oastea Domnului – Şerdean Ion de la Limba.
Ce clipe minunate au trăit acolo în închisoare, rugându-se şi cântând împreună, gardianul şi deţinutul, amândoi fericiţi, copii ai lui Dumnezeu…
Şi astfel de întâmplări se petreceau.
Dar cu toate acestea, în vara anului 1952, am trăit şi unele din cele mai frumoase bucurii frăţeşti, care ne-au rămas mângâietoare amintiri.
Pe 23 august a fost la Cărpiniş o nuntă neuitată cu trei perechi de miri: Fratele Valer cu sora Aurelia de la Vinerea, fratele Ştefănescu Ilie de la Câlnic cu sora Ghifta de la Cărpiniş şi fratele Mihai cu sora Maria de la Sibiu…
A fost o nuntă cât trei, la care au luat parte mulţi fraţi şi multe surori din toată ţara. A fost la această nuntă şi părintele Vladimir, Popa Petru, Opriş Ion, Capătă Ion, Hărăguş Silviu, Sergiu Grosu şi Boeru de la Bucureşti şi mulţi, mulţi alţi fraţi…
Petrecerea a durat două zile şi două nopţi. În timpul ei, s-a ţinut şi un frumos sfat frăţesc cu împărtăşiri de bucurii, de păreri şi de îndemnuri pentru bunul mers al Lucrării Domnului, în împrejurările deosebite prin care treceam şi care vedeam că ni se pregătesc. Cărpinişul, fiind cel mai aproape de Simeria, iar fratele Valer şi familia lor fiind cei mai aproape de inima mea, aproape tot timpul meu liber de la serviciu îl petreceam la ei sau cu ei.
Făceam atunci slujba de referent tehnic la Secţia de Clădiri CFR din Simeria şi timpul cât au stat atunci în acest serviciu a fost cea mai lungă perioadă din câte am fost lăsat să lucrez în pace.
Aproape doi ani de zile n-am mai fost tulburat decât de cele câte două ori pe săptămână, când trebuia să mă prezint la securistul care mă supraveghea. Acesta mă ameninţa continuu, fiindcă nu voiam să-i spun pe fraţii la care mergeam şi care veneau pe la mine.
Dar de la un timp mă obişnuisem cu ameninţările lui şi nu le mai dădeam nici o importanţă, deşi le presimţeam apropierea împlinirii…
Mă pregăteam sufleteşte împreună cu fraţii Cornel şi Valer pentru orice întâmplare… Eram hotărâţi pentru orice risc. Vedeam bine cum se strânge cercul ameninţărilor tot mai tare în jurul nostru, dar ştiam tot atât de bine că fără primejdie şi fără suferinţă nu s-a putut niciodată şi nici nu se va putea face nimic pentru Dumnezeu. Cine nu-şi riscă libertatea sa, bunurile sale sau chiar viaţa sa, nu poate face nimic pentru Hristos. Dar cine nu este gata să şi sufere pentru adevăr, acela nu este vrednic de El.
Ştiam că marele rău din lume, păcatul, nu poate fi nimicit numai cu o vorbărie uşoară şi comodă, că împotriva răului trebuie dusă o luptă îndârjită şi necruţătoare… Că în această luptă trebuie atrase cât mai multe suflete care, unite, să izbească dintr-o dată la rădăcina şi temelia răului prin care diavolul, vrăjmaşul mântuirii şi al fericirii omului, ţinea în robie lumea.
Dar mai ştiam şi câte riscuri se cer pentru ducerea acestei lupte contra răului. Eram hotărâţi însă pentru orice.
Eram fericiţi când vedeam atât de multe suflete care se eliberau din robia Satanei şi atât de multe biruinţe asupra întunericului şi păcatului. Dar vedeam bine că, dacă diavolul primeşte lovituri, se pregăteşte să şi dea.
Eram astfel în mijlocul clocotitor al luptelor, al biruinţelor, dar şi al loviturilor, pentru că eram în mijlocul poporului nostru, în mijlocul confesiunii noastre, în mijlocul problemelor de viaţă şi de moarte ale acestora. Ne ştiam puşi acolo de Hristos Însuşi şi stăteam cu hotărâre, pregătiţi pentru orice.
Rostul Oastei Domnului tocmai acesta era: să fie şi să rămână hotărâtă şi statornică în mijlocul acestora – şi nu la marginea lor, precum celelalte mişcări neoprotestante cu care aveam de luptat tocmai pentru că acestea voiau să smulgă Oastea de acolo de unde o aşezase Domnul şi s-o anexeze ca pe o remorcă, fiecare la maşina lor.
Oastea Domnului n-a renunţat niciodată la rostul ei ceresc şi istoric, la rostul ei de a fi în centrul Bisericii noastre şi în mijlocul poporului nostru: solia vie şi mântuitoare în Biserică şi focarul înnoitor de viaţă şi de înălţare a poporului prin Hristos şi prin credinţă.
Oastea Domnului a ştiut de la început, cu o încredinţare de nezguduit, că acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu ea şi acesta a fost rostul care i l-a rânduit El când a născut-o şi a trimis-o pe lume. Oastea Domnului este – şi va fi pe veci – bine încredinţată de rostul ei nu numai religios, ci, tocmai prin acesta, de rostul ei social, moral, cultural şi naţional, prin Evanghelia lui Hristos în confesiunea şi în naţiunea noastră. S-a putut vedea foarte bine aceasta în primenirile sănătoase şi salvatoare pe care le-a iniţiat Oastea Domnului chiar din primii ei ani, în toate aceste sectoare ale vieţii Bisericii şi ţării. Despre acestea am scris ceva mai pe larg în primul volum al acestei istorisiri, la capitolul Câte feţe ar fi putut avea binele. Acum vom spune numai că şi după atâtea zeci de ani şi mii de încercări, Lucrarea minunată a Oastei se regăseşte pe aceeaşi linie pe care i‑o trasase Duhul Sfânt de la naşterea ei.
Durerea e însă că nici azi conducătorii Bisericii şi ai ţării nu-i văd şi nu-i recunosc acest mare rost rânduit de Dumnezeu. Şi împiedică cu cea mai mare înverşunare[1] această lucrare dumnezeiască de la chemarea ei şi o înlătură de la misiunea ei. Urmarea va fi dezastruoasă atât pentru Biserică, cât şi pentru popor. În Biserică se vor înmulţi sectele. În popor, răutăţile. Şi, când se vor trezi conducătorii care astăzi nu văd aceste primejdii, va fi prea târziu…
[1] Se are în vedere mai cu seamă atitudinea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă, când a fost scrisă cartea. (N. ed.)
Istoria unei jertfe, Vol. III, Rugul / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998- (Polsib)
PS. Au trecut 73 de ani de la acel 23 august, iar frații de atunci, aproape toți, au plecat la Domnul, râmân aceste mărturii pentru noi și generațiile viitoare ca un dreptar pentru statornicie pe calea Domnului. După 99 de ani de viață pământească și 75 de ani de credință și slujire în Oastea Domnului, în ziua de 18 aug. 2025, a plecat Acasă și fr. Valer Irinca.
