13. Credinciosul adevărat face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu.
Între gândurile oamenilor şi Gândul Lui,
între căile oamenilor şi Calea Lui,
între mântuirile oamenilor şi Mântuirea Lui,
între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui…
Şi numai atunci nu se înşală, când o face bine.
14. Înaintea oamenilor se are în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului…
– înaintea lui Dumnezeu se are în vedere numai faptele omului.
Omul este în faţa lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume… – numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare…
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşitoare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se va avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului – şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora.
Nici mai mult, dar nici mai puţin.
15. Biblia vorbeşte, printre oamenii drepţi, şi despre Noe, – dar acest om drept a făcut o corabie cu care s-a salvat numai pe sine şi pe ai săi…
Cineva îl asemăna pe Noe, în privinţa asta, cu un om care, în timp ce este frig într-o cameră plină de oameni, îşi îmbracă o haină groasă care îl încălzeşte numai pe el, în loc să facă un foc, să-i încălzească pe toţi.
16. Toţi cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege… Aceştia cred că sunt cei ce n-au ţinut seama de nici o lege, de nici o oprelişte, de nici o margine în înfăptuirea răului şi a păcatului.
Judecata va fi fără milă pentru ei, fiindcă nici ei n au ţinut seama de nici o milă faţă de semenii lor în vremea când ei îi judecau pe alţii
– şi vor avea parte de o veşnică pierzare de la faţa lui Dumnezeu (Mt 7, 1-2; II Tes 1, 8-10).
17. După cum un pom altoit nu simte nici o greutate sau neplăcere în a-şi aduce roadele pentru care a căpătat altoirea – firea lui cea nouă –, tot aşa nici omul cel nou şi duhovnicesc, care prin Duhul Sfânt a fost al-toit în Hristos ca într-un butuc de viţă, nu numai că nu va simţi ca pe o sarcină greu de îndeplinit înfăptuirea voii lui Dumnezeu şi împlinirea datoriilor cerute de iubirea lui Hristos – ci, dimpotrivă, îndeplinirea acestora îl va face cu atât mai fericit cu cât va putea să le împli-nească mai mult şi mai bine.
18. Să fim cu toată grija în temeinicia credinţei noastre, ca nu cumva să ne pomenim că ne-am clădit casa mântuirii pe nisipul unor încredinţări mişcătoare, pe nişte păreri îndoielnice, pe nişte interpretări rătăcite – iar în furtuna cea mare a judecăţii, totul să ni se prăbuşească precum casa omului nechibzuit clădită pe nisip.
Credinţa fără fapte este un nisip mişcător pe care clădesc cei mai mulţi nechibzuiţi şi azi.
19. Atât din lăuntrul nostru, cât şi din afara noastră, avem fiecare o deplină lumină a binelui şi a răului care ne stau în faţă îmbiindu-ne spre a le face.
Tot meritul celui credincios stă numai în lupta voinţei sale de a face binele şi a nu face răul.
Şi tot aşa, toată pedeapsa celuilalt este că iubeşte şi face răul, că urăşte şi nu face binele.
20. Începutul răsplătirii pentru cel ce face binele este însăşi mulţumirea pe care o simte îndată în inima lui după făptuirea acestui bine.
Tot aşa, începutul pedepsei pentru înfăptuirea răului este mustrarea de conştiinţă, apăsarea sufletească, împovărarea duhului care vin îndată în fiinţa celui care a făptuit răul.
Acestea vor merge apoi crescând mereu fie în sus, fie în jos, potrivit cu sporirea binelui sau a răului fiecă-ruia.
Ca nişte seminţe puse în pământ, nici binele, nici răul nu stau pe loc – ci cresc şi rodesc mereu şi veşnic, potrivit cu felul fiecăruia.
La urmă, omul doar culege în viaţa veşnică ceea ce a semănat în pământul faptelor sale.
Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne să semănăm mereu numai binele.
Amin.
Traian Dorz, din “Alergarea Stãruitoare”
