Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Aluatul necreștinilor

Aluatul necreștinilor

Aluatul necreștinilor

În parabola aluatului, (Matei 13, 33), Mântuitorul Iisus Hristos demonstrează puterea cuvântului credinţei, care este capabil să unească într-un singur corp, prin frământare, o mare cantitate de făină în care acest aluat se ascunde, transformând-o în altă formă decât era înainte: „Asemenea este Împărăţia Cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată“.

Desigur, înainte de frământare, cele trei măsuri de făină erau moarte. Aluatul însă le înviază, transformându-le, la rândul lor, în alt aluat pentru alte părţi de făină rămase nefrământate.

Ideea aluatului este reluată de Mântuitorul, dându-i şi un alt înţeles în legătură cu învăţătura fariseilor şi a saducheilor: „Cum nu înţelegeţi că nu despre pâini v-am zis? Ci feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.

Atunci au înţeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor“ (Matei 16, 11- 12). Tocmai săvârşise minunea înmulţirii pâinilor şi ucenicii o şi uitaseră. Mântuitorul este nevoit, certându-i cu asprime, să le aducă aminte că El le cunoaşte gândurile lor ascunse care-i măcinau şi acum, după minunile înmulţirii pâinilor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „erau încă lipiţi apostolii de legile de curăţenie iudaice şi de prescripţiunile cu privire la mâncăruri. Pentru toate aceste pricini Hristos îi ceartă şi mai aspru, spunându-le: «Ce cugetaţi în voi înşivă, puţin credincioşilor, că n-aţi luat pâine?…» (…) Pentru ce face asta? Ca să le scoată din nou din minte gândul de a mai păzi legile iudaice cu privire la mâncăruri“. 1

Iată deci, aluat şi aluat: o dată însemnând puterea credinţei, altă dată însemnând învăţătura bolnăvicioasă a celor care nu acceptau noua Lege pe care o aducea Iisus Hristos. În primul aluat trebuiau să se regăsească Apostolii sau creştinii; în al doilea se regăseau celelalte tabere, adică grupările necreştine. Şi Mântuitorul atrage atenţia creştinilor, cu o oarecare indignare, să se păzească de aluatul necreştinilor, care şi el are putere îndeajuns să convertească pe creştini la religiile lor.

La Bucureşti, anul acesta bisericesc (*1998) a debutat cu o frământătură ecumenică de religii. Fiecare religie, în adâncurile sale sufleteşti şi-a dorit să fie un aluat care să dospească toată frământătura conferinţei. Altfel, dacă vreo religie n-a urmărit acest scop, înseamnă că acea religie nu-şi are conştiinţa deţinerii adevărului credinţei în sânul ei. Religie pasivă nu poate exista. Ori dacă vreo religie se pronunţă astfel, ea este una moartă care, dacă se lasă într-o astfel de frământătură, înseamnă că vrea să devină o alta, plină de viaţă.

Aşadar, la o astfel de mare conferinţă, fiecare religie se socoteşte un aluat gata de a le dospi pe toate celelalte religii „moarte“, spre a-şi face cunoscut „adevărul“ ei tuturor. Astfel, am participat şi noi, creştinii, gândind că avem o posibilitate fericită de a propovădui Evanghelia Împărăţiei lui Hristos la toate neamurile, până la marginile pământului. Pentru ca acele care vor crede şi se vor boteza să se poată mântui. Dar oare religiile necreştine n-au venit şi ele cu acelaşi gând?

Mântuitorul atrăgea atenţia Apostolilor Săi: „Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod“ (Marcu 8, 15). Adică de ceea ce învăţătura străină sau duhul lumesc pot, în contact cu ei, să-i înşele, depărtându-i de Sine.

În Apus, religiile necreştine frământă de zor pe creştini, câştigând adepţi tot mai numeroşi pentru ele. Musulmanii îşi duc „războiul sfânt“; religiile vechi, orientale, trezesc curiozităţi ispititoare mai ales în rândul tinerilor; cele milenariste se luptă să câştige aderenţi, promiţându-le portofolii în „împărăţie“. În lada ecumenică a măsurilor de făină ale lumii frământarea este în toi. Care aluat este mai puternic acela câştigă. Într-o astfel de situaţie, glasul Mântuitorului nu poate fi altul decât de alarmă: „Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod“, căci, zice Sf. Ap. Pavel, „Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?“ (I Cor. 5, 6).

Într-o vreme când poporul piere din lipsă de cunoştinţa lui Hristos – şi aceasta, din parohii, o putem declara fiecare – şi când religiile necreştine se grăbesc cu expansiunea, vădind neputinţa noastră, a creştinilor din vremurile de pe urmă, ce legătură poate exista între noi şi ei şi cu ce poate ajuta oare această imagine, puternic mediatizată, pe bieţii noştri creştini care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga? Sfântul Apostol Pavel, continuând această idee, zice: „Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?…“ (II Cor. 6, 15-16). Şi, în versetul următor – parafrazându-l pe Isaia care zice: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de lucru spurcat! Ieşiţi, curăţiţi-vă, voi cei care purtaţi vasele Domnului!“ (Isaia 52, 11) – Apostolul neamurilor, ca unul care trecuse printre iudei, elini şi barbari, şi le cunoştea pornirile filozofiilor lor, îndemna pe creştini, mai ales pe aceia care purtau vasele Domnului, să nu se amestece cu necreştinii în adunare. Şi, ca să vedem că nu-i de glumit cu aluatul fariseilor, iată, la Vulcana-Băi, de exemplu, s-au inaugurat o moschee şi o sinagogă şi, sub acoperişul libertinajului religios, care este o fiică nelegitimă a Drepturilor Omului, intelectuali şi creştini de rând de-a valma pregustă şedinţele frământăturilor satanice cu aluatul fariseilor.

Nouă, creştinilor, lucrarea aluatului trebuie să ne aducă aminte însă de o poruncă sfântă pe care o dă Mântuitorul Apostolilor Săi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile (…) (Matei 28, 19). Cele trei măsuri reprezintă sinagoga iudaică, filozofia elinească şi vechile religii orientale pe care aluatul Evangheliei lui Hristos trebuie să le dospească într-o frământătură nouă. Din ceea ce au fost, să devină ce n-au fost, ca şi cum ar fi fost, dintotdeauna, o mare Biserică creştină, plină de puterea Duhului Sfânt, în care Hristos să fie totul în toţi.

Preot Petru RONCEA

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. Instit. Biblic, Bucureşti, 1994, pag. 615-616

articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului, ”Iisus Biruitorul” / Anul IX, nr. 43 (133) 19-25 OCTOMBRIE 1998

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *