Suntem în prima Duminică după Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătoare care, tradițional, deschide poarta colindelor. Nu, nu a celor manelizate și nici a celor fără conținut creștin. Nu, nu a cântările cu O brad frumos și nici Jingle bells, oricât de mult le-ar plăcea copiilor și, uneori, nouă, adulților. Colindul este o cântare care surprinde Cerul, modul în care Domnul Hristos S-a întrupat în lume, a făcut din Betleem – altfel o cetate neînsemnată pe harta spirituală a lumii – centrul celei mai ample revoluții, definitorii firii umane: Întruparea Mântuitorului de dragul nostru.
Evanghelia ne prezintă un tânăr zelos, chiar plin de ifosele zelului, care ține poruncile, dar ținerea lui, fariseică și corectă, nu-i îngăduie să descopere că dinaintea lui stă Dumnezeu. Care nu se prinde că Dumnezeu stă la îndemâna lui. Oricâte porunci ar ține, are un punct slab: bogăția, huzurul în ea. Acolo descoperă Hristos că zelul nu-l ajută pe tânăr, pentru că adevăratele renunțări nu țin de zel, ci de înțelegerea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne vrea corecți, cât vii. Domnul cere tânărului să împartă tot ce are. Să renunțe la ale sale, să împartă săracilor tot pentru a-L urma. Pentru că El știe cât de tare îngreunează urcușul duhovnicesc orice înrobire în material. Pentru că El știe cât de mult contează rugăciunea celui miluit în împlinirea vieții cu Dumnezeu. Tânărul e ca noi. Un vultur cu gheara în cursă nu mai e vultur, ci o biată pasăre speriată, cu gheara în cursă. Nu-și poate urma zborul fără să rupă din sine. Semănăm cu el, suntem una cu el, chiar de-am fi săraci în averi, pentru că bogăția care îngreunează urmarea lui Hristos nu este doar una materială. De câte ori deșteptăciunea nu ne-a ținut departe de adevăr? De câte ori părerea de sine, îngâmfarea, nu ne-au fost bogății nevrednice, ținându-ne departe de Dumnezeu?
Încercarea lui Dumnezeu de a-i deschide ochii tânărului pe adevărata bogăție, despre care am vorbit și în cuvântul din săptămâna trecută, face parte din pedagogia aceea pe care Părintele Nicolae Steinhardt a surprins-o în cuvintele sale către Virgil Ierunca: „Dumnezeu, în Care tot spui că nu crezi, crede El în tine, și te știe ca pe unul de-ai Lui!” (Scrisori către Virgil Ierunca, Humanitas, 2000, p. 196). A urma lui Hristos înseamnă a-I îngădui să creadă în tine. O va face, cu bucurie. Colind de izbăvire din moarte.
Pr. Constantin Necula – Duminici de fiecare zi, Editura Agnos, Sibiu, 2016
