35 de ani de la întâlnirea cu Mirele Ceresc a fratelui Traian Dorz
–––––-
„Nici unul nu‑i fără importanţă. Stelele pe cer, spune Cuvântul lui Dumnezeu, au fiecare valoarea lor. Acolo, undeva departe, abia licărind, îşi face datoria. Şi, dacă ea n‑ar fi acolo, ar fi un loc gol. Şi locul acela ar fi întuneric.
Şi noi suntem aşezaţi de Dumnezeu… „Voi sunteţi sarea”, „voi sunteţi lumina”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci fiecare luminiţă trebuie să întregească, prin raza ei, valoarea celorlalte lumini, ca să crească lumina şi harul lui Dumnezeu între oameni. Fiecare bobiţă mică de sare contribuie cu puterea ei la cantitatea întreagă care împiedică stricăciunea şi care păstrează ceea ce este curat pe pământ. „Voi… lumina”, „voi… sarea”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, socotindu-ne pe fiecare dintre noi o bobiţă puternică în întregimea celorlalte. Pietrele mari, blocurile mari, stâncile mari sunt formate din firicele de praf şi de nisip sudate puternic la un loc. Aşa ne vrea pe noi Dumnezeu: sudaţi sufleteşte şi trupeşte unii cu ceilalţi, că de-aceea ne-a chemat Dumnezeu şi de-aceea ne‑am făgăduit noi că vom fi ai Lui, pentru ca să fim una în toate privinţele. El Însuşi a spus: „Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai Mei, dacă veţi fi una între voi. Mă rog să fiţi una; Mă rog să vă iubiţi, Mă rog să lucraţi împreună”. Domnul aşa ne vede. Şi noi aşa să ne simţim unii cu ceilalţi.
Am vrut şi-am pomenit un cuvânt de despărţire, că se poate să vină, fraţilor. Ştiţi, noi am fost liniştiţi şi fericiţi, că, mereu, chiar dacă eram departe unii de alţii, ne-am ştiut totuşi că suntem; şi că suntem aproape. Ne-am văzut mai des sau mai rar, dar ne-am văzut unii cu alţii. Am stat mai mult sau puţin mai împreună, dar ne-am ştiut şi ne-am obişnuit să ne simţim unii împreună cu alţii. Şi totuşi există o zi, o clipă când trebuie să ne obişnuim şi cu depărtarea. Întâlnirea îşi are vremea ei, despărţirea îşi are vremea ei, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Pe lumea aceasta, toate vin şi toate trec, că aşa le-a rânduit Dumnezeu; şi noi nu putem schimba nimic din toate acestea, ci numai trebuie să ne supunem de bunăvoie şi liniştiţi acestor legi pe care le-a rânduit Dumnezeu şi să ne străduim noi să facem în aşa fel, încât lucrarea care ne-a fost nouă încredinţată să apară mai frumoasă prin colaborarea noastră.”
O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz de la un sfat frăţesc prilejuit de chemarea plecării sale la Manila
*
În ceasul chemării nimic n-am avut,
nici graiul, nici plugul, nici harfa, nici spada,
Hristos mi le dete în ceasul cerut,
să-Şi nalţe cântarea, să-Şi are livada…
Fratele Traian Dorz, în poezia „Aici în pustiul acesta”, vol. „Cântările din Urmă”
*
În noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, fratele Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.
AM FOST ODATĂ
Am fost odată harfă — de-aceea cânt mereu,
cu-ntreaga mea putere slăvind pe Dumnezeu.
— Voi fi odată iarbă, de-aceea mă aplec
să fac mai moale pasul acelor care trec.
Am fost odată frunză, de-aceea mă-nfior
de tot ce e iubire și lacrimă, și dor;
— voi fi odată rouă, de-aceea răcoresc
trudita-nsingurare a celor ce iubesc.
Am fost ca voi odată, de-aceea vă-nțeleg
și vă doresc spre soare cu sufletul întreg;
— veți fi ca mine-odată și voi, un imn duios,
de-aceea v-aduc dulce sărutul lui Hristos.
Fratele Traian Dorz, din „Cântările din Urmă”
