Cei mai mari sfinți sunt printre noi, dar ei ne rămân necunoscuți. Nu luăm seama la ei. Dacă am avea simțirea sfințeniei am trăi deja în Rai. Nu mă îndoiesc că și în România sunt oameni cu viață aleasă, dar nu sunt observați de nimeni. Ce îmi place mie în Biserica Ortodoxă este că toate minciunile sunt nimicite și rămâne doar adevărul omului.
Mult ne chinuim pentru că avem impresia că suntem ceva, ceva important. Dar mare este cel smerit! Sfântul Isaac Sirul spune că dacă un om ajunge la conștiința că nu înseamnă nimic, că este o sumă de neputințe și de necurății și că în același timp există Cineva Care îl iubește nejustificat, necondiționat, atunci acela își află echilibrul. Avem aici ceea ce se spune în cântarea Casianei, „Doamne, femeia ceea ce căzuse”: „Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu?” Trebuie să ajungem să iubim insuccesul, eșecul, să nu ne temem de ele, ca să depășim toate dificultățile. Este ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: dacă sămânța nu moare rămâne singură, iar dacă moare aduce roadă multă (Ioan 12, 24). Există o singură posibilitate pe care o avem noi, oamenii, o singură șansă: putem să murim, putem să trecem prin moartea aducătoare de viață și să nu trăim moartea cea aducătoare de moarte. Când punem sămânța de grâu în pământ, ea moare, dar ea va încolți și va aduce roadă bogată. Aceasta este moartea cea dătătoare de viață. Dacă aceeași sămânță o punem la fiert, ea moare fără să învieze. Aceasta reprezintă moartea cea aducătoare de moarte. Trebuie așadar să murim ca să trăim și e nevoie să vină ceasul, clipa ca să murim. Pe Domnul Hristos au încercat unii să-L facă Rege, dar El a fugit de ei. Iarăși, alții au vrut să-L omoare cu pietre, dar El a plecat dinaintea lor. Însă, atunci când a venit ceasul, a mers singur spre moarte. Rugăciunea din Ghetsimani spune: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). După ce Domnul Hristos a spus această rugăciune de trei ori, a venit ceasul și El a înaintat spre moarte. Când cei care au venit să-L prindă au auzit mărturia Lui: Eu sunt Cel pe care-L căutați! (Ioan 18, 6-8), au căzut cu fața la pământ.
Vedeți, Hristos nu se opune morții, ci o acceptă spunând: „Facă-se voia Ta, Părinte”. Prin aceasta Hristos se eliberează de spiritul de conservare care urmărește supraviețuirea cu orice chip și intră în zona libertății absolute. Noi, oamenii, ne zbatem în viața noastră, facem tot ceea ce putem, dar vine ceasul, momentul în care pe toate trebuie să le părăsim, să le lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Această predare a tuturor lucrurilor, această renunțare este moartea cea dătătoare de viață. Ceea ce pot eu să fac exclusiv prin puterile mele e ceva trecător, ceea ce răsare înăuntrul meu tocmai prin predarea mea lui Dumnezeu și acceptarea morții nu va trece niciodată, ci este veșnic. Căutarea în cele din urmă nu este cum să reușesc eu omenește în îndeplinirea unui lucru pentru că lumea întreagă dacă i-o dai omului, nici aceasta nu îl satură. Dar ceea ce va răsări din sinele meu mort de bunăvoie nu are sfârșit. Trebuie să aflu unde „sămânța” mea trăiește moartea cea dătătoare de viață. Trăind în Biserică, cei îndrăzneți, asemenea Sfântului Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) – care spunea: „Vreau să nu mai exist, să mă șterg, să dispar ca eu, ca voință autonomă” -, primesc, acceptă acest adevăr al Bisericii.
(Traducere din limba greacă de părintele profesor dr. Constantin Coman, transcriere și adaptare de Augustin Păunoiu)
SURSA: http://ziarullumina.ro/
