Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Aproapele din departele meu

Aproapele din departele meu

Aproapele din departele meu

 Am aflat în Rabindranath Tagore câteva rânduri care, numai cum Dumnezeu ştie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mântuitorul, grăind-o „învăţătorului de lege“ (Lc X, 25a) nouă ne-o spune. Spune Tagore: „Dormeam şi visam că viaţa nu e decât bucurie. M-am trezit şi-am văzut că viaţa nu-i decât slujire. Slujind, am înţeles că a sluji e cu adevărat bucurie“.

Cum de va fi înţeles omul acesta atât de adânc această trecere din dragostea vorbită, descântată şi aceea mărturisită prin taina faptelor? Pentru că Hristos, la vremea de acum, ca dintotdeauna, nu are nevoie de avocaţi, ci de mărturisitori. Nu de apărători „la bară“, ci de angajaţi în binevestirea dinaintea unei lumi care piere în propria-i angoasă, în propria-i, nenorocita-i dezbinare. „Samarineanul milostiv“ a fost interpretat de multe ori şi în multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleacă spre cei aflaţi la marginea căilor de acces între credinţă (Ierusalim) şi viaţa cotidiană (Ierihon), răniţi de tâlharii-diavoli, furăcioşii de viaţă şi duh. Hristos Consolatorul, Mângâietorul, Care-Şi întinge-n untdelemn divina-I mână, pentru ca, atingând rănile, ele să se transforme în semne ale biruirii morţii. Hristos Biruitorul, Care are unde să-Şi aşeze pe omul rănit şi, mai ales, are disponibilitate să plătească datoria până la înzdrăvenirea totală.

Parabola aceasta ne obligă să recunoaştem ca adevărate spusele unei gânditoare franceze (Georgette Blaquére): „Credinţă nu-i să crezi că Dumnezeu există, ci, mai ales, să crezi că tu exişti pentru Dumnezeu“. Căci aici e cheia parabolei. Să descoperi că, în Hristos, nu-I eşti indiferent lui Dumnezeu. Pentru că prea ades    ne-am lăsat furaţi de ideea că noi trebuie să fim ca samarineanul. Dar, să luăm aminte! Noi suntem căzuţi pe cale. Ni se cere să recunoaştem Samarineanul Căruia nu-I suntem indiferenţi. Pe Cel Care ne poate scoate din şanţurile unde tâlharii ne-au făcut vecini cu moartea. Să vedem, în sfârşit, că izbă­virea nu vine de la funcţionarii balansului între lege şi gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punând mai apoi aceeaşi putere şi-n cei­lalţi, de neam şi lege duhovnicească asemeni Lui.

Este parabola care m-a făcut, personal, să aflu care este valoarea preoţiei mele în Hristos. Unii confraţi, din jenă sau puerilă deducţie, înlocuiesc cuvântul „preot“ care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu „rabbinul“. Se simt probabil culpabili în raport cu darul pe care preoţia l-a aşezat în ei, de a lucra cu timp şi fără timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu şi al aproapelui. Drama lor e comună cu a tuturor acelora care, schimbând cuvintele, cred că schimbă conţinutul dramei lor. Când Dumnezeu cere de fapt să schimbăm „conţinutul“ făptuitor al credinţei noastre, pentru ca să reconstituim în noi „chipul slavei lui Dumnezeu“, oricât de adânci vor fi „rănile păcatelor“. Pentru ca Dumnezeu să Se facă în noi şi prin noi chip al Samarineanului, pentru ca „celălalt“ să-L afle pe Dumnezeu în noi, mână întinsă la marginea de noroi a şanţurilor vieţii.

Aproapele din departele meu. Lacrimă pe obrazul lui Hristos, care aşteaptă a fi ştearsă cu mângâierea dragostei lucrătoare.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!