O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – începutul anilor ’80
(…) Samariteanul milostiv să ne îmbrace din nou, să ne ridice şi să ne înalţe iarăşi spre starea din care am căzut, spre Ierusalim. Aceasta n-o poate face decât acel care se ridică. El, Care S-a ridicat, şi ai Lui, care se suie spre Ierusalim. Numai acei oameni binecuvântaţi de Dumnezeu care caută şi se silesc să păşească pe urmele Domnului spre starea tot mai înaltă, tot mai sfântă, tot mai după voia lui Dumnezeu, prin credinţă, prin rugăciune, prin înfrânare, prin sfinţenie, prin toate roadele Duhului, numai aceia îi pot ajuta pe cei căzuţi în mijlocul păcatelor; pe cei dezbrăcaţi de haina neprihănirii, pe cei care sunt doborâţi şi zdrobiţi de toţi tâlharii aceştia de păcate: de răutate, de vicleşug, de mânie, de pizmă, de lăcomie, de beţie, de tot ceea ce este tâlhar-păcat, de tot ceea ce este ucigaş de suflete, de tot ce este nefericit şi de tot ce este nenorocit pentru fiecare dintre noi.
De aceea, binecuvântăm pe Domnul totdeauna, că El a avut cea mai mare milă de noi, căci a venit şi ne-a ridicat din starea cea rea în care zăcusem. Şi-i binecuvântăm, pentru dragostea lui Dumnezeu, pe acei fraţi ai noştri lucrătorii Lui binecuvântaţi, care ne vestesc şi ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi care, prin acest sfânt Cuvânt al Său, ridicându-se ei înşişi tot mai înalt spre starea de curăţie, ne ajută şi pe noi, să ne ridicăm şi noi din locul unde am fost căzuţi şi am zăcut în păcate şi în stricăciune.
Dar, după ce Domnul ne-a curăţit, după ce – prin hotărârea sfântă şi prin întoarcerea la Domnul, prin naşterea din nou – noi am fost îmbrăcaţi iarăşi în hainele pierdute, în hainele Luminii, prin Sângele Domnului Iisus, să avem grijă să nu ne mai întinăm. Să avem grijă să nu ne mai coborâm. Să nu ne mai întoarcem iarăşi la păcatele noastre, să nu mai stăm de vorbă cu tâlharii ispitelor, care abia aşteaptă, într-o clipă de neveghere, să ne trântească şi să ne dezbrace din nou de haina harului lui Dumnezeu. Căci după ce o dată am fost curăţiţi, după ce o dată ne-am predat Domnului, după ce o dată am fost sfinţiţi prin Sângele Domnului Iisus, după ce am fost îmbrăcaţi o dată din nou în haina sfinţeniei, dacă din nou cădem şi dacă din nou Îl părăsim pe Domnul, şi dacă din nou călcăm legământul Său, şi dacă din nou batjocorim Sângele harului, se poate să nu mai fie nici un mijloc şi nici o jertfă de ispăşire pentru noi.
Mi-aduc aminte de o întâmplare a unor doi tineri care, fiind într-o şcoală înaltă, căpătaseră patima jocului de cărţi. Acest joc de cărţi, joc de noroc, era pedepsit prin lege. Şi, deşi au fost înştiinţaţi de nenumărate ori: „Lăsaţi-vă de lucrul acesta! Legea îi pedepseşte pe cei care sunt prinşi că săvârşesc astfel de lucruri”, ei totuşi n-au ascultat şi au păcătuit mai departe, până când odată au fost prinşi. Au fost amendaţi fiecare cu o amendă mare şi li s-a spus: „Dacă nu plătiţi în termenul fixat toată suma aceasta mare, va trebui să faceţi închisoare. Până când veţi ajunge să plătiţi, prin suferinţă şi prin închisoare, toată suma pe care o datoraţi, din pricina neascultării şi a păcatului pe care l-aţi făcut”.
Unul dintre aceşti tineri care fuseseră prinşi era fiul unui bogătaş. Uşor le-a fost părinţilor lui să-i plătească amenda pe care o datora, pentru ca fiul lor să nu sufere.
Dar unul dintre ei era băiatul unei femei văduve şi sărace, care muncea cu ziua la repararea şoselelor şi a străzilor în oraş, cărând piatră cu roaba şi mutând pietrele cu mâinile ei. În felul acesta îşi câştiga ea existenţa şi [banii pentru] taxele pe care trebuia să le plătească pentru fiul ei la şcoală. Când a aflat ea că fiul ei a fost amendat şi că, dacă nu plăteşte această sumă mare, el va trebui să facă închisoare, inima ei a fost zdrobită de durere şi a spus: „Acum eu ce să fac pentru el? Că abia câştig cât trebuie să-i plătesc datoria obişnuită. Acuma, dacă va trebui să-i plătesc şi amenda lui, va trebui să lucrez de trei ori mai mult şi mai greu, pentru ca să câştig mai mult, să-i pot plăti şi amenda pe care trebuie să o plătească, să-l scap de la închisoare.”
Cum însă n-a putut să plătească la timp, fiul a fost luat şi dus la închisoare. Închisoarea era într-un loc în oraş şi mama lui lucra la repararea străzii tocmai prin faţa închisorii. Când a auzit că trebuie să plătească o sumă mare, ea a spus: „Din dragoste pentru fiul meu, ca să-l scap de ocara şi de nefericirea de acolo, eu voi munci de trei ori mai mult, să pot câştiga, să-l pot ajuta”. Şi astfel, din noapte până-n noapte, biata mamă căra cu roaba pietre grele şi-şi chinuia mâinile să mute pietre, ca să poată face norma cât mai mare, să câştige cât mai mult. De la geamul închisorii, fiul adeseori privea şi o vedea pe mama lui cum cară pietre şi cum osteneşte să-i câştige, să facă tot mai mult, ca să-l poată salva mai degrabă pe el de la închisoare. Privea cu durere mâinile însângerate ale mamei, picioarele ei (…) zdrobite şi se gândea cu durere: „Toate acestea sunt din pricina neascultării mele, din pricina păcatului meu, din pricina răutăţii mele, din pricina nepăsării mele…”.
Biata mamă a muncit. A reuşit să câştige curând toată suma şi s-a dus şi a plătit mai degrabă datoria pe care o avea pentru fiul ei. Şi, când a fost scos băiatul, el s-a aplecat şi a sărutat rănile mâinilor mamei lui.
Ajuns din nou la şcoală, prietenul cu care păcătuise i-a ieşit râzând înainte şi i-a spus:
– Ei, acuma bine că ai scăpat! Hai să începem să jucăm şi hai să începem din nou distracţia noastră.
Fiul a spus cu lacrimi:
– Eu nu mai pot… Eu nu mai pot! Tu poţi. Pe tine nu te-a costat nimic. Ţie nu-ţi pasă. Dar pe mine m-au răscumpărat de acolo mâinile însângerate ale mamei. Eu am văzut rănile mamei mele şi nu mai pot să păcătuiesc.
Mi-am adus aminte – cum ar trebui să ne aducem noi aminte totdeauna – despre Domnul Iisus Hristos. Unde suntem noi în mijlocul chemărilor ispititoare, în mijlocul veacului ispititor, în mijlocul lumii ispititoare, în mijlocul acestei vieţi care e plină de chemări spre ispite şi spre păcat, ar trebui să ne aducem aminte de mâinile însângerate, de fruntea însângerată de care am fost noi răscumpăraţi. De Crucea însângerată prin care a fost plătit păcatul nostru, prin care au fost spălate nelegiuirile noastre, prin care a fost plătită datoria noastră şi prin care am scăpat noi de osânda pierzării care pe noi ne aştepta şi în care zăceam.
Dragi fraţi şi surori, aduceţi-vă aminte de Iisus Hristos! Aduceţi-vă aminte de rănile Lui, de Sângele Lui, de suferinţele Lui. Aduceţi-vă aminte de preţul cel scump al Jertfei Sale prin care ne-a răscumpărat. Noi coboram din Ierusalim spre Ierihon. Am coborât din viaţa cu Dumnezeu spre viaţa cu păcatul. Am coborât din tot ceea ce era bun şi sfânt spre tot ceea ce este rău. De atâtea ori inima noastră a ştiut ce este bine, dar picioarele noastre şi îndemnurile ispitei ne-au târât spre păcat. Să vă aduceţi aminte atunci totdeauna de sângele răscumpărării şi de rănile prin care am fost noi izbăviţi; prin care păcatele noastre au fost spălate, prin care am fost ridicaţi noi.
Tatăl cel Sfânt ne-a iubit aşa de mult, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Acesta este mesajul cel sfânt, solia cea sfântă, telegrama cea cerească, binecuvântată, care ni s-a trimis nouă pentru ca să ne îndreptăm inima şi gândurile spre mântuirea lui Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”. Acest lucru să ne fie totdeauna în mintea noastră ca un îndemn neîncetat să ne aducem aminte de Hristos şi de preţul cu care ne-a răscumpărat. Să nu mai păcătuim!
Când Domnul S-a îndurat de noi şi, deşi eram căzuţi între tâlharii păcatelor şi ispitelor, S-a apropiat de noi şi, prin cineva care ne-a adus Cuvântul Său, ne‑a chemat spre mântuire, inima noastră a simţit alinul binefăcător al mângâierilor Sale, nădejdea binefăcătoare a mântuirii. Fericit este acela care atunci şi‑a deschis sufletul larg cum îşi va fi deschis rănitul căzut între tâlhari toate rănile sale, spre a primi vindecarea untdelemnului mângâietor şi a vinului dezinfectant. Noi trebuie să ştim că Dumnezeu foloseşte adeseori şi untdelemnul care mângâie, şi vinul, adică dezinfectantul, care ustură, dar curăţă totdeauna sufletele noastre. Cuvântul Său este pentru noi şi mângâiere, dar Cuvântul Său, când merităm, poate să fie şi mustrare. Pentru că toate acestea lucrează împreună spre vindecarea celui căzut. Atunci când merităm mustrarea, să nu cerem mângâiere. Căci Dumnezeu, când merităm mângâierea, nu ne dă mustrare… El este plin de bunătate şi de îndurare faţă de noi şi lucrează în aşa fel prin Cuvântul Său, ca să ne ajute să ne vindecăm sufleteşte şi să ne îndreptăm inima spre El.
E vremea postului. Urcăm spre luminata zi a Învierii. Am început acest urcuş binecuvântat. Să urcăm, într-adevăr. Să ne dăm şi mai mult silinţele spre rugăciune, spre înfrânare, spre toate faptele bunătăţii şi milei, şi dărniciei spre care ne îndreaptă şi ne îndeamnă Cuvântul Său. Că numai dacă suim, atunci vom ajunge odată în vârf. Numai dacă păşim pe urmele Domnului spre Ierusalim, atunci vom ajunge odată să moştenim acest Ierusalim ceresc. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dar Ierusalimul de sus este slobod şi el este mama noastră”. Şi aşa cum dorim mama noastră, cum dorim casa noastră, cum dorim fericirea noastră, ar trebui să dorim Ierusalimul ceresc. Dacă într-adevăr este mama noastră, prin credinţă, acest Ierusalim sfânt pe care ni l-a făgăduit Domnul că ni-l va da pentru veci, în fericirea Sa, dacă vom fi credincioşi, acest Ierusalim să fie ţinta noastră şi să înaintăm spre el. Din orice vârstă am fi, din orice stare am fi, din orice situaţie am avea, în orice zi, să ţintim tot mai sus, spre Ierusalim. În fiecare zi să căutăm să fim mai credincioşi, mai plini de dorinţa de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, mai gata pentru rugăciune, mai dornici după adunare, mai plini de dorinţa de a face bine, mai însetaţi după Domnul şi după Mântuitorul nostru.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fericitul prilej pe care ni l-a dat. Mulţumim Domnului că ne-a ajutat să ne întâlnim şi să ne vedem unii cu alţii, căci mulţi nu ne-am văzut niciodată şi, cine ştie… poate că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. Dar avem o ţintă: Ierusalimul ceresc. Şi, aşa cum samariteanul milostiv s-a suit spre Ierusalim şi i-a ajutat pe cei căzuţi, şi noi să urcăm mereu spre Ierusalimul ceresc şi să fim gata să-i ajutăm pe cei care, în jurul nostru, sunt mai slabi şi au căzut în tot felul de ispite, în tot felul de păcate, în tot felul de slăbiciuni. Să-L rugăm pe Domnul să ne dea şi nouă dragoste de cei căzuţi, milă de cei căzuţi. De cei căzuţi în păcate, de cei căzuţi în sărăcie, de cei căzuţi în boli, de cei căzuţi în necazuri, de cei căzuţi din credinţă, de cei căzuţi din tot ceea ce poate fi bun în tot ceea ce poate fi rău. Să ne ajute Domnul să avem milă. Şi, unde putem ajuta cu fapta, să ajutăm cu fapta; unde putem cu rugăciunea, să ajutăm cu rugăciunea; unde putem cu îndemnul bun, să fim gata să dăm un îndemn bun. Şi tuturor să le ajutăm prin pilda vieţii noastre curate şi prin trăirea noastră sfântă spre Dumnezeu. Şi va veni vremea – pe neaşteptate va sosi ziua – când vom ajunge să vedem Ierusalimul ceresc spre care ne ridicăm şi să primim răsplata veşnicei moşteniri acolo, împreună cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul dintr-o inimă curată şi se silesc aşa cum pot să suie, nu să coboare. Să înainteze spre Ierusalim, nu să coboare spre Ierihon. Adică să fie tot mai credincios şi spre Domnul, tot mai plini de dragoste de Dumnezeu, tot mai buni fraţi şi surori, şi credincioşi, şi părinţi, şi copii. Şi, în felul acesta, să putem lăsa în mijlocul celor între care suntem pilda unei iubiri frumoase.
Cine suie spre Ierusalim, adică acela care se înalţă spre Domnul prin trăirea sa şi prin lupta sa, şi prin nevoinţele sale, acela şi în mijlocul celor între care trăieşte dă pilda unei vieţi frumoase. Se vede cine suie; şi se vede cine coboară… Aşa de uşor se poate vedea cine înaintează în viaţa de credinţă şi cine dă înapoi în această viaţă de credinţă… Cine înaintează, acela se poate duce şi pe el şi poate ajuta să meargă şi altul. Cine cade, acela se târăşte şi el şi-i mai târăşte după sine şi pe alţii.
Fericiţi sunt cei credincioşi, cum spune şi la începutul psalmilor, şi la începutul Evangheliei. La începutul psalmilor zice: „Ferice de bărbatul care nu se duce pe calea celor răi, care nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori. Ci zi şi noapte cugetă la legea Domnului. El este ca un pom verde sădit la un izvor cu apă. Îşi dă rodul său la vreme şi frunzele lui nu se veştejesc”.
Mântuitorul spune tot aşa la începutul Evangheliei. De nouă ori ferice, dar nu numai de unul, cum spune David, ci de toţi acei care flămânzesc şi însetoşează după neprihănire, de toţi cei care fac bine, de toţi cei care sunt blânzi, de toţi făcătorii de pace, de toţi cei milostivi şi de toţi cei care suferă pentru înaintarea Evangheliei. De toţi… Ferice de mulţi, pentru că sunt mulţi, prin harul lui Dumnezeu, cei care suie, nu numai unul cum era atunci. A fost un singur samaritean odată, care suia. El l-a ajutat pe cel căzut. Dar acuma El a făcut atât de mulţi samariteni milostivi, după El, care, pe urmele Lui, suie şi ei – o mare oştire binecuvântată – spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Noi binecuvântăm pe Dumnezeu şi nu uităm niciodată marea Lui binefacere. Că şi noi eram căzuţi. Dar Domnul, în bunătatea Sa, a venit pe la noi şi ne-a mai trimis un slujitor al Său, samaritean milostiv. Părintele Iosif a fost un samaritean milostiv. Acest om al lui Dumnezeu care a suit spre Ierusalim singur atunci ne-a găsit pe noi, prin Cuvântul Domnului, şi ne-a chemat şi pe noi să suim spre Ierusalim. Şi astfel, prin harul lui Dumnezeu, Lucrarea aceasta a Oastei este acel minunat samaritean milostiv care trece mereu, ridicându-i spre Ierusalimul cel ceresc pe atât de mulţi căzuţi. Noi am fost ca nişte căzuţi… Eu ştiu cât de adânc căzusem şi cât de puternic, şi cât de dureros mă sfâşiaseră tâlharii ispitelor când eram căzut. Şi acum patruzeci de ani, Domnul a trecut, Lucrarea aceasta a trecut, chemarea Părintelui Iosif a trecut, suind spre Ierusalim… a trecut şi pe lângă mine şi m-a ajutat să mă ridic şi să încerc să merg şi eu – la început slăbuţ – pe picioarele mele. Dar după aceea Domnul m-a întărit tot mai mult. Şi am înaintat mereu… Încă nu am ajuns, dar nu-i departe… Ţintesc mereu şi nădăjduiesc că voi ajunge odată. Părintele Iosif a ajuns; fratele Marini a ajuns; ceilalţi fraţi şi surori cu care am plecat odată, mulţi, mulţi au ajuns. Ei se bucură acuma în Ierusalimul ceresc. În curând vom ajunge şi noi, dacă vom fi credincioşi şi dacă urcăm mereu în sus. Dacă întoarcem înapoi şi cădem, şi dăm înapoi de la credinţă, nu vom ajunge niciodată. Vom ajunge tot mai rău, până vom fi nenorociţi pe veci. Să ne ferească Dumnezeu! Şi să ne ajute Domnul să ţintim mereu spre Ierusalim, unde a ajuns bunul Samaritean Care S-a îndurat de noi; unde au ajuns toţi samaritenii milostivi, fraţii noştri care ne-au cercetat şi ne-au chemat, ne-au ridicat, ne-au legat rănile şi ne-au ajutat să înaintăm şi noi spre Ierusalim. Ei au ajuns, că şi-au împlinit zilele de slujbă şi s-au dus acasă, la odihnă. Vom ajunge şi noi. Dar să ţintim mereu în sus, spre Ierusalim.
Din toată inima vă dorim acest lucru. Cei care Îl cunoaşteţi pe Domnul mai de mult, cei care aţi simţit mângâierea şi ajutorul Său nu mai întoarceţi înapoi nici măcar un gând, nici măcar o privire. Mergeţi mereu înainte prin credinţă, prin răbdare, prin rugăciune, prin stăruinţă, prin toată râvna sfântă pe care v-o cere şi v-o doreşte Domnul. Şi veţi ajunge odată. Aşa de puţin e până veţi ajunge… Şi Stăpânul, şi Samariteanul, şi bunul nostru scump Mântuitor vă aşteaptă pe fiecare cu o răsplată negrăită şi strălucită. Dar să nu mai cădeţi mergând pe drum. Să nu păcătuiţi… Să nu mai păcătuim nici unul dintre noi! Să ne aducem aminte de Hristos, de rănile Lui sfinte prin care ne-a răscumpărat. Şi să nu-L mai întristăm pe Domnul niciodată. În drumul nostru în sus, să-i ajutăm pe cei pe care îi întâlnim căzuţi şi să ne dăm toate silinţele să poată şi ei să se ridice, sărmanii, şi nimeni să nu piară. Pe părinţii noştri care încă zac în păcate, pe soţii sau soţiile noastre care încă n-au fost vindecaţi, pe copiii noştri care sunt în primejdie să se prăbuşească să-i ajutăm cu rugăciunea noastră, să-i ajutăm cu lacrimile noastre, să-i ajutăm cu îndemnurile noastre, să-i ajutăm mai ales cu pilda vieţii noastre, pe care să o vadă toţi că urcă, şi nu coboară. Că înaintează în credinţă spre Domnul, şi nu dă înapoi. Şi atunci binecuvântarea Domnului ne va însoţi pe toţi. Şi vom ajunge acolo împreună cu cei pe care îi iubim, căci Dumnezeu are putere – El, Care ne-a izbăvit pe noi – să-i izbăvească şi pe ei. Atunci vom fi în mijlocul familiei noastre o pildă mântuitoare. Atunci vom fi în mijlocul colegilor noştri, al soţilor noştri de muncă, al prietenilor noştri de serviciu sau de călătorie, în mijlocul tuturor oamenilor o pildă. În mijlocul celor cu care suntem la şcoală, vom fi o pildă, aşa cum ne cere Domnul. Elevii cei mai buni trebuie să fie cei credincioşi. Muncitorii cei mai harnici şi cinstiţi să fie fraţii. Oamenii cei mai demni, cei mai punctuali, cei mai îngrijiţi să fie totdeauna cei credincioşi, pentru că aşa ne îndeamnă pe noi Cuvântul lui Dumnezeu şi numai în felul acesta vom putea arăta celorlalţi din jurul nostru că Hristos ne face mai buni, ne face mai vrednici, ne face mai înţelepţi, ne face mai cinstiţi, ne-a făcut mai credincioşi de cum am fost înainte de a-L cunoaşte. Şi aceasta va fi pentru toţi cea mai fericită şi cea mai stăruitoare chemare să păşească şi ei cu noi pe urmele Domnului.
Iar Acasă, [la sfârşitul] urcuşului vieţii, la capătul alergărilor noastre, ne aşteaptă răsplata cea veşnică şi fericită. Cum vom uita atunci tot ce am suferit!… Cât de mult ne va despăgubi Domnul pentru tot ce am dat! Cât de mare răsplătire vom primi pentru tot ce am suferit!
De aceea, puneţi-vă toată nădejdea în răsplătirea [lui Dumnezeu]. (…)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5
