(Luca 5, 1-11)
Pescuirea minunată
Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos a început și s-a încheiat cu câte o pescuire minunată. Ele au fost săvârșite în același loc și aproape în același cerc de martori, după spusele Sfinților Evangheliști Luca și Ioan, care le-au surprins în scrierile lor.
Minunile. în general, urmau unor prelegeri. Aproape de fiecare dată, cuvântările trebuiau susținute de câte o minune.
Pescuirea minunată, relatată de Sfântul Evanghelist Luca (5, 1-11), reprezintă împlinirea unei profeții vechi-testamentare, care zice:
„Iată, voi trimite mulțime de pescari, zice Domnul, și-i vor pescui; iar apoi voi trimite mulțime de vânători, și-i vor vâna de prin toți munții, de pe toate dealurile și de prin crăpăturile stâncilor.” (Ieremia 16, 16)
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că pescarii aduși în discuția versetului sunt apostolii, iar vânătorii sunt preoții din toate timpurile.
Pescuirea minunată
Sfântul Evanghelist Luca plasează pescuirea minunată la începutul activității Mântuitorului Iisus Hristos. Pe când Sfântul Evanghelist Ioan vorbește despre cea de-a doua pescuire minunată (21, 1-14), care a avut loc imediat după Învierea Domnului. Aceste minuni simbolizează misterul Bisericii în dubla sa ispostază, vremelnică și veșnică, împiedicând o permanentă trecere din istoric în eshatologic.
Fericitul Augustin crede că minunea relatată de Sfântul Evanghelist Luca prefigurează Biserica ce avea să ia ființă. Pe când cea consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan se referă la Biserica de la sfârșitul veacurilor.
Pescuirea minunată s-a petrecu pe Lacul Ghenizaret, sau Marea Galileii, sau Tiberiadei, cum i se mai spunea respectivului lac. Pe fondul unui raport de colaborare și ascultare a Apostolilor de Hristos (Luca 5, 5-6). Așadar, după ce Hristos a adresat cuvânt mulțumilor, mai întâi de pe țărmul mării, iar mai apoi din corăbioara-amvon a lui Petru și a lui Andrei – semn că, după ce ne hrănim sufletul cu rugăciune, trebuie să trudim și pentru hrana trupului. I-a poruncit lui Petru să vâslească spre ape mai adânci și acolo să arunce mrejele, abia drese, ca să pescuiască.
Pescuirea minunată
„Adâncul” despre care face vorbire prefigurează adâncul tainelor lui Dumnezeu. Corabia în care a urcat Hristos anticipă Biserica pe care o va întemeia El prin Jertfa Sa. Și respectiv prin predica Apostolilor, care vor deveni astfel pescari de oameni.
Circumspect, Simon Petru – deși Îl cunoștea pe Hristos de relativ puțin timp- I-a spus: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). În ciuda evidenței întărită de experiența lor de pescari, deși nu era timpul propice pescuirii, fiind miezul zilei, ei fac așa cum li s-a poruncit.
Cuvintele de învățătură adresate de Iisus mulțimii își făceau simțit ecoul în inima lui Petru. Poate că acesta nu cunoștea cuvintele lui Samuel:
„Ascultarea de Dumnezeu este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilorI” ( I Regi 15, 22). Că „era om fără carte și simplu” (Fapte 4, 13), dar cu siguranță le trăia. Cei doi au făcut precum li s-a poruncit. „Și aruncând mrejele, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele” (Luca 5, 6). Țineau tare năvoadele lor, pe care abia le reparaseră. Dar mai mult țineau la Mântuitorul, dovadă fiind ascultarea lor, întrucât n-au invocat faptul că de acele mreje depindea existența lor și a familiilor lor.
Pescuirea minunată
Sfinții Părinți spun că mrejele rupte, aduse în atenția cititorului, anticipau schismele și dezbinările din Biserica lui Hristos.
Iubirea Sfinților Apostoli față de Hristos i-a făcut să prețuiască și mai mult ascultarea din care izvorăște unitatea Bisericii. Iată de ce și atunci, cu prilejul pescuirii minunate, și în istoria Bisericii, truda Sfinților Apostoli nu a fost în zadar. Și aceasta pentru că, după chemarea la apostolat, ei n-au mai pornit pe mare singuri. Hristos era cu ei, așa încât osteneala le-a devenit roditoare. Lucrarea lor era lucrarea lui Hristos.
Neputincioși în fața minunii, ei au făcut semn celor din cealaltă corăbioară, fiilor lui Zevedi, Ioan și Iacov (Luca 5, 7), să vină să le ajute (Luca 5, 7). Greutatea peștilor depășea nu doar puterea lor fizică, ci și puterea lor de înțelegere. Căci plinirea harului depășește orice limită rațională.
Pescuirea minunată
Se petrecea sub privirile lor o minune, dar o minune pe care ei nu erau capabili să o înțeleagă. Apostolii au încercat să pescuiască toată noapte, dar în zadar. Însă acum, lacul se dovedește a fi bogat în pește. Erau tot atât de mulți pești ca și cei care vor răspunde chemării lui Hristos, urmându-l.
Atunci, Simon Petru, văzând minunea, a căzut plin de smerenie la picioarele lui Iisus și I-a zis, conștientizându-și nevrednicia: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).
Desigur, reacția sa a fost asemănătoare gestului pe care l-ar fi făcut un copil copleșit de personalitatea unui om vestit. Știa că nu este vrednic să stea în preajma lui Hristos și totuși se aruncă la picioarele Lui, într-o rugăciune mută, pentru a mai rămâne cu Dânsul.
Minunea, fără îndoială, i-a înspământat. Întotdeauna, lucrurile neobișnuite produc spaimă, anxietate; cu atât mai mult întâlnirea cu Dumnezeu, cum putem vedea și la proorocii vechi-testamentari; Moise (Ieșirea 3, 6), Isaia (6, 5), Iezechiel (1, 28), Daniel (8, 17).
Pescuirea minunată
Hristos înțelegea starea prin care trecea Simona Petru, și, împreună cu el, ceilalți ucenici. De aceea, a căutat să-l liniștească pe Petru, spunându-i: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10). Adică vei continua să îți practici meseria, însă la nivel duhovnicesc.
Iisus nu numai că l-a liniștit; ci, în același timp, odată cu liniștea adusă, l-a învestit în demnitatea de Apostol. Îi dezvăluie perspectiva pescuirii oamenilor și aducerea lor la o nouă viață trăită cu și în Hristos. Pescuirea simțită, naturală, dirijată de înțelepciunea și priceperea omeneascăm va deveni pescuire gândită, rațională, prin harul divin. Momeala folosită va fi Însuși Cuvântul lui Dumnezeu.
„De acum înainte” sugerează nu numai începutul unui altceva în viața lui Petru, ci și desprinderea totală de trecut, de păcat: „Doamne, sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Aici este și înțelesul tainic al nopții, de-a lungul căreia Apostolii s-au străduit zadarnic. Doar în lumina lui Hristos și, implicit, a credinței, truda lor capătă sens. Iar de acest lucru se vor convinge cu prisosință în ziua Cincizecimii.
„Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 11). Iisus le-a anunțat ucenicilor noua lor chemare. Ei înșiși au căzut, asemenea peștilor, în năvodul iubirii lui Hristos, spre a deveni pescari de oameni. Au lăsat totul în urma lor, pentru a fi împreună cu Hristos. Căci „cel ce Mă ascultă va trăi în pace și liniște și de rele nu se va teme”, spune Solomon (Pilde 1, 33).
Pescuirea minunată
Minunea nu anticipează doar momentul chemării lor la apostolat, cât mai ales ne oglindește Biserica în misiunea sa. Atunci ei „îndată”, au lăsat toate și L-au urmat pe Hristos, pentru a fi martori ai încercărilor, dar și ai bucuriilor Sale.
În vederea răscumpărării omului, Hristos avea nevoie de o astfel de prezență, cum era cea a Sfinților Apostoli, expresie că pârga omenirii a fost chemată a fi transfigurată de har. Osteneala Apostolilor din timpul nopții a fost zadar-nică, întocmai învățăturii neroditoare a fariseilor, cărturarilor și saducheilor. Or, când pescuitul a început sub binecuvântarea lui Hristos, „fără de Care nu putem face nimic” (Ioan 15, 5), ei au prins pește din belșug, încât au avut nevoie și de ajutoare.
Într-adevăr, Apostolilor le-au venit în ajutor cei de pe cealaltă corabie, adică cei care- deși nu făcea parte dintre primii ucenici- vor fi chemați la lucrarea apostolatului. Iar prin ei au fost chemați apoi preoții și învățătorii Bisericii, care au preluat și continuat pescuitul inițiat de Apostoli cu binecuvântarea lui Hristos.
Numai sub o astfel de binecuvântare, cum este cea pe care a primit-o Biserica,- locul de manifestare a Împărăției lui Dumnezeu-, vor avea roade bogate toți cei care vor să ia parte la neîncetata lucrare a Bisericii în lume.
Pescuirea minunată
Mărtuire în acest sens stă Parabola năvodului, în care se zice: „Asemenea este Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Așa va fi și la sfârșitul veacului: vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 13, 47-50).
În parabolă, spre deosebire de peștii aduși în discuția minunulor, peștii prinși sunt de tot felul, însă trierea lor urmează să se facă ulterior. Deci, ei nu au o semnificație exclusiv pozitivă, ci și negativă, reprezentându-i pe cei care se vor pierde la sfârșitul veacurilor.
Fie ca și noi, atunci când se va face trierea cea de pe urmă, să ne numărăm printre cei aleși și preferați de Dumnezeu!
Sursa Sfânta Evanghelie: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=48&cap=5
Cuvânt de învățătură scris de P.S. Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor în lucrarea „Duminicile- Peceți ale Învierii (40 de Predici la Duminicile Octoihului)”, Editura Doxologia, Iași, 2010
