Când ești trimes sã cauți pe alții
ca sã-i aduci la Dumnezeu
atunci și-n fruntea lor se cere
și-n urma lor – sã fii mereu.
Când ești trimesul mântuirii
atunci tu trebuie sã știi
sã treci prin tot ce-ai tãi pot trece
de la bãtrâni – pân-la copii
sã fii mai nalt ca cel mai vrednic
și mai prejos ca cel mai mic
sã fii desãvârșit cu-un meșter
și-ncepãtor cu-un ucenic
sã poți sã-nveți pe-un sfânt lumina
sã poți sã gemi cu-un pãcãtos
de la nivelul sãu pe-oricare
sã-l nalți mai drept – pân-la Hristos.
Sã știi sã cânți ca-n stãri înalte
sã știi sã plângi ca cei ce cad
sã-i fericești pe cei din ceruri
sã-i izbãvești pe cei din iad.
În orice stãri pot ei s-ajungã
sã simți pãcatul lor al tãu
sã-l plângi tu-ntîi
ca ei pe urmã
sã-nvețe-a-l plînge și mai rãu…
Nu poți fi prieten și pãrinte
și-ndrumãtorul nimãnui
când nu te faci cu el asemeni
plângând pentru cãința lui.
Traian Dorz, din ”Cântãrile Cãinței”