„…Nu întâmplător Domnul a vrut să ne spună nouă, celor care-L iubim pe El, că Oastea este a Bisericii, că Oastea a venit pentru Biserica şi pentru poporul nostru. Adeseori, când plec de acasă, sau vorbesc la telefon cu copilaşii mei, ultimul cuvânt al lor este: «Te iubesc!». Şi, într-o zi, l-am întrebat pe băiatul cel mai mic al meu: «Îmi spui mereu că mă iubeşti şi mă bucură lucrul acesta. Dar de ce mă iubeşti tu pe mine?» Şi el mi-a răspuns: «Pentru că eşti tatăl meu».
Oastea Domnului Îl iubeşte pe Dumnezeu. Şi s-au întrebat mulţi: «De ce nu vă mulţumiţi cu programul de la biserică şi apoi să fiţi şi voi ca toţi ceilalţi oameni?». De ce? Pentru că noi avem un Tată. Pentru că noi de-aceea suntem aici, acasă, în această seară, că vrem să-I spunem Tatălui nostru: «Tată, Te iubim! Te iubim pentru că eşti Tatăl nostru. Te iubim pentru că ne-ai dăruit credinţă. Te iubim pentru că ne-ai dăruit un loc, ne-ai dăruit o stare din care n-am vrea să mai plecăm». «Am fost în mii de locuri moi, cât lumea-i de frumoasă / dar nu-i niciunde ca la noi, în dulcea mea Acasă» – spune fratele Traian şi-o spun toţi cei care, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, au intrat în această Lucrare, nu socotindu-se pe ei a fi cineva, nu prezentându-se pe ei, ci lăudându-L şi binecuvântându-L pe Dumnezeu.
Aş vrea să mai mărturisesc un lucru legat de casă. Mi-aduc aminte, am crescut într-o familie numeroasă. Tatăl nostru era un om sever, aşa cum trebuie să fie un părinte care are mulţi copii. Şi, întotdeauna, ne dădea fiecăruia dintre noi sarcini concrete pentru ziua a doua: «Tu să faci acel lucru! Tu să-l faci pe celălalt». Şi-apoi, când venea acasă, în ziua următoare, ne verifica pe fiecare dintre noi. Oarecum, sub această disciplină, m-am gândit adeseori– văzând cum fraţii mei pleacă unul câte unul din casă: Ce bine va fi atunci când voi pleca şi eu de acasă! Şi a venit şi timpul acesta. Am plecat departe, am venit pe meleagurile Hunedoarei şi, abia când am ajuns între străini, am văzut ce-am pierdut eu, plecând de acasă. Atunci am plâns pentru prima dată de dor de casă, de dor de părinţi. Şi am spus: Ce nebun am fost! Ce bine era acasă. Toţi mă iubeau. Toţi mă înţelegeau. Oare de ce-am plecat de acasă? Mi-am venit în fire. Şi să ne venim toţi în fire. Şi, dacă încă nu suntem acasă (când spun «acasă», spun Biserica şi spun Oastea Domnului), să ne întoarcem acasă. Nu este alt loc mai fericit, nu este în nici o parte atâta dragoste, atâta frăţietate, cum este la noi, în Biserica noastră şi în Oastea Domnului.
Să facă Bunul Dumnezeu ca toţi cei care mai doresc să plece de acasă să-şi dea seama, înainte de a fi printre străini, înainte de a ajunge să se hrănească doar cu roşcove, ce bine este «acasă»!“.
Părintele Petru Băluţă, jud. Hunedoara
din cuvântul la a 61-a comemorare a trecerii la cele veșnice a Părintelui Iosif Trifa ( februarie 1999 )
