Mărturii Meditaţii

Căsătoria şi familia în Vechiul Testament şi în iudaism

Pr. Dr. Constantin Mihoc  (+2009)

Vorbind despre căsătorie şi familie, trebuie să ne referim în primul rând la relatarea biblică despre crearea omului. Potrivit acestui important text vechitestamentar, omul a fost făcut de Dumnezeu după crearea tuturor celorlalte făpturi, ca o încoronare a lucrării Lui din cele şase zile ale facerii lumii[1]. „Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…“, relatează cartea Facerii (1, 26). Apoi continuă: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…“ (v. 27-28). În capitolul 2 al Facerii este istorisită crearea Evei din coasta lui Adam (v. 21-22), din cauza faptului că pentru acesta nu se găsise „ajutor pe potriva lui“ (v. 20). Când a văzut-o pe Eva, Adam a exclamat: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (v. 23-24).

Din aceste puţine cuvinte, care exprimă cu o forţă aparte, deşi într-o formă atât de concisă, taina creării omului, se desprind câteva coordonate principale ale învăţăturii biblice cu privire la căsătorie şi familie[2]:

– Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său[3], adică persoană cu voinţă liberă, cu capacitate de gândire şi de iubire, dându-i şi stăpânire asupra pământului[4].

– Dumnezeu l-a creat pe om bisexual, bărbatul şi femeia fiind deopotrivă după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul este destinat, prin însăşi creaţia sa, vieţii de comuniune, după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi. „Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare“[5]. Omul n-ar fi chip al lui Dumnezeu dacă ar fi o monadă închisă. „Nu numai ca să-l ajute pe Adam crease Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-l ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc formează ei omul deplin“[6].

– Dumnezeu a binecuvântat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva, făcându-i colaboratori ai Săi în transmiterea vieţii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…“ (Fac 1, 28).

– Între cei doi trebuie să stăpânească legea iubirii. „Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completa esenţial; şi femeia la fel“[7]. De aceea, vorbind despre căsătorie, Mântuitorul Iisus Hristos prezintă această unire între bărbat şi femeie ca pe o lucrare a lui Dumnezeu: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?“ (Mt 19, 4) Şi mai departe: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă“ (v. 6). Aşadar, căsătoria are un caracter sacru încă de la creaţie.

Importanţa pe care o are căsătoria şi unirea deplină în iubire a soţilor este dovedită şi de felul în care apare ea prezentată atât în Vechiul Testament, fiind folosită ca metaforă pentru relaţia dintre Iahve şi poporul Său (Os 1, 2 ş.u.; 3, 1 ş.u.; 4, 10-15; Ier 2, 3; 13, 21-27; 31; Iez 16; 23; Is 54; 62 ş.a.), cât şi în Noul Testament unde căsătoria apare ca o figură profetică a unirii dintre Hristos şi Biserica Sa.

Această concepţie înaltă despre căsătorie şi despre familie se reflectă în general în Vechiul Testament şi în iudaism. Fără a lipsi însă şi aspecte mai puţin pozitive, datorate „învârtoşării inimii“ israeliţilor (Mt 19, 8).

a) Importanţa familiei la vechii israeliţi

Atunci când tânărul Iacov a mers la unchiul său Laban, acesta, recunoscându-l ca membru al rudeniei sale, îi zice: „Tu eşti din oasele mele şi din carnea mea“ (Fac 29, 14). Această imagine, care reflectă foarte bine caracterul concret al Bibliei, demonstrează importanţa familiei la vechii israeliţi.

Într-adevăr, familia era pentru evreii biblici celula de bază a societăţii. Ea era ceea ce am putea numi o „entitate juridică“, o parte a tribului sau a seminţiei. Membrii unei familii se simţeau, într-adevăr, a fi acelaşi „os“ şi aceeaşi „carne“; iar „a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet“[8]. Legislaţia asupra familiei se dezvoltă în Vechiul Testament pe temeiul acestui principiu. Preceptele acestei legislaţii reflectă preocuparea pentru menţinerea permanenţei, a purităţii şi a autorităţii familiei. În măsura în care israeliţii rămân fideli Legii, ei recunosc familiei un loc determinant în societate.

Dar familia are la vechii evrei nu numai un rol social, ci şi unul religios. Unele sărbători se celebrau în familie, ele reunindu-i pe toţi membrii unei familii, iar capul familiei fiind un fel de oficiant. Aşa era, de pildă, sărbătoarea Paştilor, care se celebra în familie (Ieş 12, 3; 13, 8).

Cuvântul „familie“ acoperea, de altfel, o realitate mai largă decât ceea ce înţelegem astăzi prin familie. Ebraicul ah (în aramaică aha) însemna deopotrivă frate, frate vitreg, văr, rudă apropiată. Astfel, Avraam îi zice nepotului său Lot: „Să nu fie sfadă între mine şi tine…, căci suntem fraţi“., (Fac 13, 8). Tot frate îl numeşte Laban pe nepotul său Iacov (Fac 29, 15). În cartea I Paralipomena, fiii lui Chiş sunt numiţi fraţii fiicelor lui Eleazar, deşi erau, de fapt, verii lor (I Paral 23, 21-22)[9].

Se cuvine subliniată, de asemenea, solidaritatea familiei la vechii evrei. Situaţia fericită sau nefericită a unuia din membrii familiei avea un impact puternic asupra tuturor membrilor acelei familii. După învăţătura rabinilor, cel ce nu se simţea „păzitorul fratelui său“ (c. Fac 4, 9) trebuia socotit asemenea lui Cain[10].

b) Obligaţia căsătoriei. Monogamia şi poligamia.

Leviratul

Prima poruncă dată de Dumnezeu protopărinţilor a fost „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ (Fac 1, 28). De aceea, căsătoria era în mare cinste la evrei. După o zicere rabinică, „un celibatar nu este cu adevărat om“[11]. Celibatul era considerat o anomalie, ba chiar o ruşine. Existau totuşi, în epoca Mântuitorului, oameni care alegeau celibatul din motive religioase. Este vorba, mai ales, de esenieni, această comunitate cvasimonastică stabilită pe ţărmul apusean al Mării Moarte, care ne-a lăsat importantele manuscrise descoperite începând cu anul 1947. De asemenea, nazireii practicau abstinenţa, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp.

Pentru a asigura mai bine permanenţa neamului şi a familiei, vechii evrei admiteau poligamia. Chiar unii judecători şi regi bine plăcuţi lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon, au avut haremuri, numărul mare de soţii şi concubine fiind un semn al puterii lor (Jud 8, 30; II Regi 2, 2; III Regi 11, 1). Din motive mai ales de ordin economic, oamenii de rând se mulţumeau cu două femei (I Regi 1, 2). Dacă prima soţie era stearpă, soţul îşi lua, de obicei, o a doua soţie sau o concubină; în acest caz, însă, prima soţie, „soţia din tinereţe“ (Is 54, 6) nu era repudiată. Bineînţeles că această situaţie crea destule dificultăţi. Deşi bărbatul israelit avea dreptul de a avea mai multe femei[12], totuşi un curent puternic în iudaism socotea că numai monogamia reprezintă cu adevărat idealul de căsătorie, că numai ea este conformă cu voia lui Dumnezeu. În jocul de cuvinte din Fac 2, 23: „Ea se va numi işah, pentru că este luată din al ei“, unii comentatori rabinici văd o adevărată cartă a unirii monogame. Primul poligam de care vorbeşte Biblia a fost Lameh (Fac 4, 19), un urmaş al lui Cain, ceea ce, desigur, nu oferea poligamiei o bună recomandare. În scrierile profetice, idealul căsătoriei monogame este înfăţişat ca un simbol al unirii dintre Iahve şi poporul Său (Ier 2, 2; Iez 16, 8; Os 2, 9; Mal 2, 14). Iar în cartea Tobit, o adevărată istorie familială, monogamia apare ca ceva nu numai firesc, ci şi uzual. Poate că cea mai importantă dovadă că monogamia constituia idealul de căsătorie o dovedeşte faptul că marelui preot (arhiereului) israelit îi era cu totul interzis de a avea mai mult decât o femeie[13]. Se pare că în vremea lui Iisus predomina monogamia. Şi deşi Sfintele Evanghelii nu ne redau vreun cuvânt direct al Mântuitorului împotriva poligamiei, este absolut clar că ea nu-şi putea avea locul în înalta Sa concepţie despre căsătorie (a se vedea, mai ales, Mt 5, 31-32 şi 19, 2-12).

Evreii se căsătoreau foarte tineri. Rabinii, în general, socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului ca cea mai potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Unii chiar afirmă că Dumnezeu îl blestemă pe bărbatul care încă nu e căsătorit la vârsta de 20 de ani. Cât despre fete, ele erau căsătorite chiar la 12-13 ani[14].

Legea le interzicea israeliţilor de a-şi lua femei din neamurile păgâne, ca nu cumva să fie atraşi de ele la idolatrie (Ieş 34, 15-16). Încă înainte de promulgarea Legii lui Moise, Avraam trimisese să i se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său (Fac 24), iar Iacov a fost trimis de tatăl său să-şi găsească soţie dintre rudele sale din Mesopotamia (Fac 28, 1-7). Legea mozaică interzicea unirile între rudele de sânge, conform principiului: „Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup (literal: să nu-şi apropie trupul de trupul său), cu gândul ca să-i descopere goliciunea“ (Lev 18, 6). Legea chiar conţine diferite reglementări în această privinţă, interzicând unirea fiului cu mama sa, unirea unui bărbat cu una din femeile tatălui său, cu sora sa sau cu sora sa vitregă, a unui nepot cu mătuşa sa, cu nepoata, cu nora sau cu cumnata sa (în afara cazului de levirat, cum vom vedea). Era oprită, de asemenea, căsătoria unui bărbat cu două surori (a se vedea, în ce priveşte aceste interdicţii, Lev 18, 7-18; Deut 27, 20-23 ş. a.). Legea prevede pedeapsa cu moartea pentru cel ce încălca vreuna din aceste interdicţii (Lev 20, 11-12 şi 14).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii, fratele său era obligat s-o ia în căsătorie pe văduvă, iar primul lor născut urma să poarte numele celui mort „pentru ca numele acestuia să nu se şteargă în Israel“ (Deut 25, 5-10). Aceasta era ceea ce se numeşte o căsătorie de levirat, de la termenul latin levir, care reprezintă traducerea ebraicului yaham, care înseamnă „cumnat“. Este sigur că legea leviratului era în uz la evrei şi în vremea Mântuitorului. Se ştie că, într-o discuţie a Sa cu saducheii, aceştia invocă drept temei al necredinţei lor în învierea morţilor cazul unei femei care a avut ca soţi, rând pe rând, şapte fraţi (Mt 22, 24-27). Aplicarea practică a legii leviratului nu era însă de loc simplă; de aceea, în Talmud, codificarea ei ocupă aproape un întreg tratat (tratatul Yebamoth)[15] .

c) Logodna şi nunta

De obicei, părinţii erau cei care căutau femeie fiului lor. Odată hotărîtă căsătoria, tinerii erau consideraţi logodiţi. Se făcea o distincţie clară între logodnă şi căsătorie. Doi tineri erau consideraţi a fi soţi numai după ce bărbatul o „lua la sine“ pe femeia sa (Deut 20, 7). Această „luare“, în sensul de „luare în posesiune“, în ebraică hakhnachah, însemna căsătoria propriu-zisă. Astfel în Evanghelia de la Matei, îngerul îi zice dreptului Iosif: „Nu te teme a lua pe Maria femeia (logodnica) ta“ (Mt 1, 20); ceea ce însemna că cea care-i fusese până atunci logodnică, de acum înainte avea să conteze în ochii tuturor ca soţia (femeia) sa.

Deşi exista această distincţie între logodnă şi căsătorie, totuşi Legea prevedea pentru cei logodiţi drepturi şi obligaţii aproape identice cu cele ale celor căsătoriţi. Astfel, de pildă, logodnica bănuită de infidelitate era supusă, ca şi soţia, probei „apei amare“ (Num 5, 11-31). Cel puţin aşa rezultă din apocrifa numită Protoevanghelia lui Iacov, după care însăşi Sfânta Fecioară Maria ar fi fost supusă acestei probe[16]. Dacă era socotită vinovată, logodnica era ucisă cu pietre, ca şi soţia adulteră. Tot ca şi soţia, logodnica nu putea fi repudiată decât dându-i-se o „carte de despărţire“ (cf. Deut 24, 1; Ier 3, 1; Mt 5, 31; 19, 7). Dacă murea logodnicul, ea era socotită ca o văduvă. Iar copilul conceput în perioada logodnei era socotit legitim.

Înainte de încheierea căsătoriei trebuia rezolvată problema dotei, a zestrei. De fapt, tatăl miresei nu dădea, ci primea zestre; era ca şi cum mirele şi-ar fi cumpărat soţia de la viitorul său socru (Fac 34, 12; I Regi 18, 25; cf. Ieş 22, 16). Bărbatul trebuia să fie în stare să-şi întreţină soţia, căci zice Isus Sirah: „Sminteală, urâciune şi ruşine este când femeia hrăneşte pe bărbatul său“ (25, 24).

Când totul era bine rânduit şi când se încheia perioada logodnei care, de obicei, dura un an[17], avea loc căsătoria, „ziua de nuntă“, la care face Mântuitorul aluzie în unele dintre parabolele Sale. Era o zi de mare sărbătoare, căreia Creştinismul îi va da un sens mistic, vorbind de „nunta Mirelui“ Hristos cu Biserica Sa. La nuntă erau invitate toate rudele , dar şi tot satul şi toţi prietenii celor două familii, a mirelui şi a miresei. Evanghelia de la Ioan ne spune că Însuşi Iisus, Maica Sa şi ucenicii Săi au fost invitaţi la o nuntă în Cana Galileii (In 2, 1-12). În ajunul nunţii, mirele, îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu o cunună pe cap (cf. Is 61, 10), şi înconjurat de un cortegiu de tineri – de cei care se numeau „prietenii mirelui“ şi care „se bucurau cu bucurie“ de prezenţa şi de atenţia mirelui (cf. In 3, 29) – mergea şi îşi lua mireasa, aducând-o în casa părinţilor săi. Aceştia rosteau o formulă de binecuvântare, pentru fericirea şi fecunditatea noii familii (cf. Fac 24, 60). Seara o petreceau în veselie, mireasa rămânând, însă, într-o încăpere aparte, împreună cu prietenele ei. A doua zi, sărbătoarea continua. Mireasa apărea frumos împodobită, ca o regină – căci, de fapt, întregul ceremonial era „regal“ – şi însoţită de fecioare, prietenele ei care, cum ar părea să rezulte din Parabola celor zece fecioare (Mt 25, 1-13), purtau lămpi aprinse. Ele cântau, desigur, imne ca cele pe care le găsim în Cântarea Cântărilor. Sărbătoarea dura şapte zile şi chiar mai mult, oaspeţii venind şi participând la masă şi, în general, la bucuria nunţii în grupuri, rând pe rând.[18]

d) Soţ şi soţie, părinţi şi copii

În familia israelită, fiecare membru al ei îşi avea locul şi rolul bine precizate. Tatăl era „capul“ familiei, noţiunea însăşi de familie fiind redată în mod obişnuit prin expresia „casa tatălui“. Femeia se adresa chiar uneori bărbatului ei numindu-l baal, adică „domn“, sau adon, „stăpân“ (Fac 18, 12; cf. I Petru 3, 6). Copiii erau consideraţi oarecum ca fiind proprietatea tatălui lor, care, în cazul unor abateri grave, putea chiar să-i pedepsească cu moartea[19]; dar dreptul de viaţă şi de moarte al tatălui asupra fiilor săi putea fi exercitat numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deut 21, 19-23). În orice caz, tatăl era cu adevărat un „stăpân al casei“ sale (oivkodespo,thj, Mt 20, 1). Nu numai că porunca a V-a din Decalog condiţionează „binele“ copiilor de cinstirea părinţilor lor: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie“ (Ieş 20, 12); ci necinstirea părinţilor este, după Legea lui Moise, sancţionată cu moartea (Lev 20, 9). Cartea Isus Sirah (3, 1-16) explică pe larg în ce constă cinstirea părinţilor, „cu fapta şi cu cuvântul“ (v. 8).

Drepturile capului familiei se extindeau în bună măsură şi asupra soţiei sale, care era oarecum un „bun“ al soţului, o posesiune a sa. Soţia era datoare cu o fidelitate absolută, fără însă a putea pretinde acelaşi lucru din partea soţului. Astfel, situaţia soţiei era una de inferioritate în raport cu soţul ei[20]. Legea lui Moise cuprinde însă şi prescripţii care au rolul de a o proteja pe soţie de abuzuri din partea soţului (Deut 21, 11-17; 22, 13-19). Întreţinerea materială a soţiei revenea soţului, care avea obligaţia să-i asigure locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte (Ieş 21, 10), după posibilităţile sale. Soţia, bineînţeles, îşi aducea şi ea din plin contribuţia la acoperirea necesităţilor materiale ale familiei (Pilde 31, 10-31).

Deşi uneori în Vechiul Testament[21] şi, încă mult mai mult, în scrierile rabinilor găsim exprimări care ar putea fi socotite drept probe de „misoginism“, nu trebuie să uităm cu ce cuvinte îl fericesc uneori textele biblice (mai ales cele din scrierile sapienţiale) pe bărbatul care a aflat o femeie bună (Pilde 18, 22; 19, 14; Sir 26, 1-4 ş.a.).

Femeia rea însă este văzută drept cauza principală a nefericirii soţului şi a decăderii familiei (Ecles 7, 26; Sir 25, 15). Multe pot fi păcatele femeii, dar cel mai rău este infidelitatea conjugală. Pedeapsa pentru soţia adulteră era extrem de severă. În principiu, Legea interzice în mod hotărât, prin porunca a VII-a din Decalog (Ieş 20, 14), adulterul şi, în general, desfrâul, nu numai al femeii, ci şi al bărbatului. Dar definiţia adulterului nu era aceeaşi pentru femeie şi pentru bărbat, căci femeia adulteră „face moştenitor din străini“ (Sir 23, 30). Uciderea cu pietre ca pedeapsă a femeii adultere era în vigoare şi în vremea Mântuitorului (cf. In. 8, 5).

e) Copiii şi educaţia lor

În familia israelită, copiii erau consideraţi ca o binecuvântare a lui Dumnezeu (Ps 127, 3-4). Mai ales un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Fac 29, 31; 30, 24). Copilului i se dădea numele imediat după naştere[22], iar în ziua a opta era circumcis. Vechiul Testament cuprinde multe mărturii privind educaţia copiilor. Prima îndatorire în ce priveşte educaţia copiilor revenea mamei (Pilde 1, 8; 6, 20). Mai târziu, intervenea şi tatăl, ambii părinţi având îndatorirea de a da copiilor lor mai ales o profundă educaţie religios-morală (Ieş 10, 2; 12, 26; 13, 8; Deut 4, 9; 6, 7; 32, 7). „Scopul major al educaţiei la vechii evrei era, pe de o parte, învăţarea Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea faţă de această Lege în sensul aplicării ei la viaţa de zi cu zi“[23]. Educarea copiilor într-un spirit profund religios constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor, şi mai ales a tatălui. În Deut 6, 6-7 citim: „Cuvintele acestea (adică poruncile divine, n. n.) să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta“. Educaţia şi instrucţia religioasă trebuiau săvârşite din bună vreme: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“ (Pilde 22, 6).

În afară de părinţi, un rol important în educaţia religios-morală a poporului revenea preoţilor şi leviţilor. Preoţii aveau îndatorirea „de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele curate de cele necurate şi de a-i învăţa pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise“ (Lev 10, 10-11).

 

[1] Sfântul Vasile cel Mare îşi exprimă convingerea că omul este centrul universului şi că toată creaţia este chemată să împlinească trebuinţele lui. (Omilia a VII-a şi Omilia a V-a la Hexaemeron, PG XXIX, col. 161 B şi 96). A se vedea: Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învăţătura despre creaţie la Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Col. „Biblioteca Teologică“, IBM, Bucureşti, 1980, p. 75.

[2] A se vedea: Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în MA, XXX (1985), nr. 9-10, p. 582-584.

[3] Vezi: Idem, Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deşi poartă rănile păcatelor, în MA, XXVI (1981), nr. 7-9, p. 549 ş.u.

[4] Acest aspect îl subliniază adesea Sfinţii Părinţi. Spre ex.: Sfântul Grigorie de Nyssa (Marele cuvânt catehetic, V, PG XLV, 21; trad. în lb. rom. în vol. Scrieri, partea a doua, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Col. PSB, 30, IBM, Bucureşti, 1998, p. 294).

[5] Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia..., p. 582.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, IBM, Bucureşti, 1978, p. 180.

[7] Ibidem, p. 181.

[8] Daniel-Rops, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jésus, Paris, 1961, p. 142.

[9] Ambiguitatea acestui termen a dat naştere cunoscutei probleme a „fraţilor“ lui Iisus, care au fost de fapt veri ai Săi. A se vedea Pr. Prof. Vasile Mihoc, Cu privire la „fraţii“ Domnului, în Idem, Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Ed. „Teofania“, Sibiu, 2001, p. 18-30.

[10] Cf. Daniel-Rops, op. cit., p. 143.

[11] Genesis Rabbah, IV, 3, apud Daniel-Rops, op. cit., p. 144.

[12] „Un bărbat poate avea oricâte femei vrea“, zicea un rabin (Talmud, tratatul Yebamoth LXV a; apud Daniel-Rops, op. cit., p 145). Alţii limitau însă numărul soţiilor la patru (ibidem, XLIV, a, apud ibidem).

[13] Talmud, tratatul Yoma XIII, a; apud Daniel-Rops, op. cit., p. 145.

[14] Cf. Daniel-Rops, op. cit., p. 145-146.

[15] Cf. ibidem, p. 149.

[16] Cf. ibidem, p. 150.

[17] Ibidem, p. 149.

[18] Pentru o descriere mai pe larg a ceremonialului nunţii la evrei, a se vedea Daniel-Rops, op. cit., p. 151-153.

[19] În ce priveşte drepturile tatălui asupra copiilor săi, a se vedea, de pildă, Fac 22; 28; Ieş 21, 7-10; Jud 11, 30-40; I Regi 1, 24-28 ş. a.

[20] A se vedea, mai pe larg, la Daniel-Rops, op. cit., p. 156-157.

[21] Profeţii au uneori cuvinte grele împotriva femeilor, pe care le acuză de tot felul de păcate (de exemplu: Is 3, 16; 47, 1-8; Ier 3, 1; Iez 16, 1; Amos 4, 1).

[22] A se vedea Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului Testament, în vol. Familia creştină azi, p. 16.

[23] Pr. Conf. Dr. Petre Semen, art. cit., p. 17, care citează articolul lui Cos Davis, Education in Bible Times, în Holman Dictionary, Nashville, Tenessee, 1991, p. 397.

 

Pr. Dr. Constantin Mihoc

Taina căsătoriei și familia creștină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV

Editura Oastea Domnului

Lasă un răspuns