E încă dimineaţă, încă nu s-au risipit zorii, şi greşelile curg…Gânduri nepotrivite…resentimente…nemulţumire…
Mă ruşinez în faţa Celui ce îmi ştie tot lăuntrul meu…IARTĂ-MĂ, Doamne! Tu mi-ai vegheat somul , îmi aşteptai şopata mea de iubire din zori…iar eu…iar eu-l…Îmi pare aşa de rău!!!…
Poate că Domnului ne este mai uşor să ne cerem iertare…poate…
Ce facem , însă, cu aproapele?…Eu am simţit mereu şi simt, că dacă am iubire, sunt atentă să nu greşesc cu absolut nimic…iar de s-a întâmplat din neveghere, lăuntrul meu geme, se frământă, dar parcă tot greu rosteşte acel miraculos ,,Te rog, iartă-mă! Am greşit!…)…Dar ştiţi de ce?..dintr-o prea mare ruşine…jenă că n-am ştiut a iubi…E ca un cerc vicios…şi până la urmă izbucnesc în plâns, cer iertare Domului şi apoi persoanei căreia i-am greşit…Fără ajutorul Lui nimic nu pot face…
Miriam
