„CAUT PE FRAŢII MEI”

În legătură cu apelul fraţilor de la Bucureşti

Caut pe fraţii mei! O, ce înţeles adânc au aceste cuvinte ale Scripturii! Ce tainică şi frumoasă misiune cuprind ele!

E slujba cea mai înaltă pe care o poate îndeplini omul în lume: de a căuta suflete, su­flete pierdute, [pe] care să le aducă la Tatăl.

Ce lucru mişcător! Omul căutând pe om! Omul lui Dum­nezeu căutând pe omul care L-a pierdut pe Dumnezeu! Ce slujbă sfântă şi cât de mult a vrednicit Dumnezeu pe om făcându-l o slugă a Sa! Mai mult: părtaş lucrării Sale, lucrării de mântuire a sufletelor, lucrării de zidire a împărăţiei Sale.

O astfel de slujbă, o astfel de lucrare a făcut şi face şi mişcarea Oastea Domnului.

În mişcarea aceasta, Domnul S-a folosit de un om, de un suflet care, ascultând de Tatăl, a pornit întru căutarea sufle­telor. Timp de 10 ani de zile, a strigat neîncetat prin scrisul său pe „fraţii” săi pierduţi pe meleagurile păcatului. A chemat şi, la glasul său cald şi dulce, atâţia şi atâţia dintre „fraţi” L-au aflat pe Tatăl. Lucrul Dom­nului de la Sibiu a fost purtat cu răbdătoare bărbăţie, deşi n-a pregetat nici un moment în a merge mereu înainte, în timp ce din toate părţile era batjocorit şi ocărât pentru că a cutezat să asculte porunca Tatălui. La toate hulele, a răs­puns îndoind munca şi întărind ascultarea faţă de Tatăl ceresc.

Şi-a jertfit sănătatea şi averea pentru noi toţi! Tot ce a avut a dat pentru fraţii săi, pentru noi toţi, întocmai ca o mamă ce se lasă pe sine flă­mândă, fiind mulţumită dacă copiii săi sunt îndestulaţi. Noi am trăit în belşug, ne-am des­fătat, în timp ce el suferea istovindu-se în munca drago­stei făcută pentru noi. Ne-a adus dintr-o ţară depărtată o tipografie şi a plătit pentru ea toată „agonisita părintească”, dar nu pentru ca să fie a sa, ci pentru ca să ne-o dea tot nouă.

Şi acum e apăsat de o greutate! Primi-l-vom în bra­ţele noastre, dacă după o muncă de 10 ani s-a ales cu o sănătate zdruncinată, cu un piept slăbit şi cu o datorie de peste 600 mii lei, pe care a făcut-o pentru noi? Nu ne-a cerut nimic, căci ar fi vrut să ducă singur sarcina care se cuvenea să o ducem noi toţi. Dar vom putea noi suferi ca lucrul Domnului să stea pe loc? Vom putea sta nepăsă­tori, când glasul Tipografiei e gata să amuţească? Ne vom simţi bine noi înşine în ziua când nu-i vom mai auzi glasul care ne-a încălzit inimile, ne-a mângâiat în întristare, ne-a călăuzit pas de pas şi ne-a învăţat tainele cerului, ducându-ne de mână şi plecându-ne la picioarele Domnului? Vom putea suferi ca omul pe care cerul ni l-a trimis să tacă? Ce vom răspunde oare înaintea Domnului când ne va întreba de ce i-am împiedicat lucrul său prin nepăsarea noastră?

O! Nu cred că vom pu­tea sta nepăsători la chemarea dragostei de a răspunde cu dragoste.

Să ne gândim numai că sunt încă mulţi, mulţi fraţi care nu-L cunosc pe Domnul! Pentru ei trebuie să ne gândim. De ei trebuie să ne fie milă.

Glasul de la Sibiu, care e glasul lui Dumnezeu, nu tre­buie să tacă, pentru ca să audă şi cei ce n-au auzit, să vadă şi cei ce n-au văzut, ca să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Aceasta e voia lui Dumnezeu (I Ti­m 2, 4).

I. Marini, înv., ostaş al Domnului,

Săsciori – Alba

«Oastea Domnului» nr. 44 / 1 nov. 1931, p. 1

Gazetarul credincios Ioan Marini / Articole apărute între anii 1930 şi 1938 / Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017