1. Ce idee mare este aceasta! Ce viziune profetică, ce iniţiativă salvatoare, ce moment unic este apariţia unei Lucrări Duhovniceşti!
Ce curs fericit îşi urmează prin ea şi de la ea destinul unui popor şi chiar istoria Bisericii, dacă o primeşte, dacă o urmează…
Dar sunt oare acei care trebuie să se pătrundă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi pretutindeni acest mesaj divin!
Ce mici sunt vremile marilor oameni!
2. Lucrarea Oastei Domnului s-a născut în Biserica noastră strămoşească, în învăţătura şi credinţa în care ne-am născut. În învăţătura şi în credinţa aceasta, Duhul lui Hristos a pus pentru noi toţi adevărurile prin care, trăind şi lucrând, să ne aflăm mântuirea.
Ele erau şi mai nainte, – dar noi nu le-am trăit cu viaţa. Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu L-am cunoscut şi nu L-am urmat. Această Lucrare ne-a trezit mintea şi ne-a deschis ochii să-L vedem.
3. Propovăduindu-L pe Hristos cel Viu şi aflarea Lui prin naşterea din nou şi vestirea Lui printr-o viaţă predată şi trăită cu plinătate pentru El,
credinţa şi mărturisirea lui Iisus cel Răstignit prin toată vorbirea şi fapta inspirate de Cuvântul şi Duhul Sfânt erau poruncile de aur şi de foc din care s-a închegat Evanghelia trăită şi propovăduită în Oastea Domnului de la începutul ei.
Părintele Iosif şi Oastea Domnului făceau astfel cu fapta pentru Biserica noastră
– deşi nu se pomenea numele Bisericii la fiecare rând sau cuvânt –
de mii de ori mai mult decât acei care tot repetau numele Bisericii până la nerăbdarea ascultătorilor lor.
4. Oastea Domnului a făcut dintr-o dată un salt ceresc în cunoaşterea şi trăirea vie a Evangheliei în Biserica şi în credinţa noastră. Iar acest salt ceresc l-a făcut prin viaţa şi mărturisirea sfântă a Părintelui Iosif, acest om trimis de Dumnezeu la noi cu acest mesaj divin, cu această solie dumnezeiască a cărei însemnătate abia atât de puţini au putut-o simţi!
5. Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif prin toată credinţa şi trăirea lui era de o curăţie şi de o valoare ca aceea a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi, a sfinţilor martiri şi mucenici din vremile de aur ale creştinismului, – după cum spune Sfântul Apostol Petru: „către cei care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (II Ptr 1, 1)…
Iar lucrul acesta era dovedit de aceleaşi roade care însoţeau atunci Evanghelia şi mărturisirea făcută de ei.
Era dovedit de minunile de convertire,
de învierile din moartea păcatului,
de vindecările de bolile patimilor,
de înnoirile şi transformările făcute de Duhul Sfânt în viaţa celor ce veneau în Oaste acum. Asemenea acelora de atunci din Faptele şi din Epistolele Sfinţilor Apostoli.
6. Privind la acest miraculos început, oricare îşi poate uşor închipui la ce rezultat fericit s-ar fi ajuns curând dacă acei care aveau răspunderea şi puterea în ţară şi în Biserică ar fi înţeles marea valoarea şi slăvitul scop al acestei Lucrări duhovniceşti pentru poporul nostru şi pentru încă cine ştie câte alte popoare şi gene-raţii.
Biblia şi credinţa cea vie şi lucrătoare ne-ar fi adus curând într-o stare din care toate problemele, chiar şi cele economice, sociale şi politice – nu numai cele confesionale –, ar fi fost rezolvate în chip fericit şi definitiv.
7. Istoria şi viaţa noastră ar fi luat un alt curs. Poate am fi fost feriţi chiar şi de ororile şi nenorocirile celui de-al Doilea Război care a trecut şi peste noi atât de cumplit, – ca şi de urmările lui de mai târziu.
Pentru că alta ar fi fost atunci cuminţenia conducătorilor şi alta ar fi fost calea prin care s-ar fi căutat rezolvarea, după voia lui Dumnezeu, a problemelor nerezolvate ce au dus la conflictul nimicitor de vieţi şi de bunuri de neînlocuit. Şi în alt fel ar fi fost atunci chiar şi Intervenţia Divină în cursul istoriei noastre.
8. Mai târziu, după mulţi ani şi după necazuri şi izbelişti, ceea ce va fi mai dureros decât toate pierderile de la Oaste nu va fi nici pierderea bunurilor materiale, poate nici pierderea multor vieţi şi prilejuri, cât pierde-rea din vedere a acelei slăvite şi curate calităţi de vestire şi trăire a luminoasei Evanghelii de la început.
Înţelepciunea în găsirea formelor şi cuvintelor inspirate de Dumnezeu dădea acelei Evanghelii lumina cerească prin care erau aduşi cu miile – la Soarele-Hristos şi la lumina Lui minunată – oameni care atâta vreme rătăciseră şi zăcuseră în întunericul neştiinţei şi al păcatului.
9. Puterea dragostei şi puterea sfinţeniei izvorâte din totala predare şi trăire în Hristos a celui şi a celor ce duceau solia acestei Evanghelii era taina marilor biruinţe pe care le aveau Evanghelia şi mărturisirea lor atunci.
Dăruirea Părintelui Iosif în slujba Domnului era totală.
Curăţia şi sfinţenia vieţii lui erau totale.
Viaţa lui de rugăciune şi de părtăşie cu Domnul Iisus era atât de înaltă, încât ne-a inspirat tuturor celor care am trăit lângă el un respect deosebit.
Aceasta ne-a dat nu numai explicaţia minunilor care se făceau prin el, dar şi nivelul până la care este dator să ajungă sau să năzuiască neîncetat oricine va vrea să poarte mai departe solia unei astfel de Evanghelii în Lucrarea Oastei, până la venirea Domnului.
10. Mult mai târziu, când am auzit pe câte un avân-tat cerând „toiagul” Părintelui Iosif, mă gândeam cu amărăciune câtă uşurătate şi nepricepere avea acest neştiutor. Poate parcurgând până la capăt şirul mărturiilor scrise în cartea asta despre istoria unei jertfe, – acela care va mai cere acest „toiag” îşi va da mai bine seama ce „pahar” şi ce „botez” presupune o astfel de solie (Mc 10, 38).
11. Adevărat e lucrul acesta: Biserica e de origine divină, şi nu de natură duhovnicească.
Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea născută din coasta Lui este noua Evă. El, Viaţa şi Capul ei. Ea, Rodul şi Trupul Lui duhovnicesc şi etern.
Biserica s-a născut prin Voinţa Tatălui, dar din Per-soana Fiului, prin lucrarea Duhului Sfânt.
12. Şi după cum în Hristos – Mirele Bisericii – există două Firi, cea omenească şi cea duhovnicească, cea văzută şi cea nevăzută, tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Lui (Ef 5, 23-25).
Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfânt, Slăvitul Maestru Ceresc, încă lucrează la această Operă, făcând din „pietre” „fii ai lui Avraam” – după profeţia Mântuitorului (Mt 3, 9).
13. Paravane şi forme, şi instituţii omeneşti învăluie pe din afară această lucrare tainică ce se desfăşoară prin puterea lui Dumnezeu în chip nevăzut înăuntrul tuturor acestora.
Dar va veni o zi când Opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund şi o apără acum de privirile lumii vor fi înlăturate.
Abia atunci această divină Operă – la care Dumnezeu lucrează cu atâta dragoste acum – va putea fi văzută în toată frumuseţea ei.
14. Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe din afară nu se văd acum decât schele şi moloz. Însă Marele Meşter şi Ziditor al ei, Care este Dumnezeu, lucrează înlăuntrul acestor schelării cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă, pentru desăvârşirea Casei Lui; lucrează până la întregirea numărului celor aleşi şi până la finisarea acestei Construcţii Slăvite
în care toată Sfânta Treime este interesată.
Şi în care toate puterile cereşti sunt angajate (Mt 16, 18; Ef 2, 20-22; I Ptr 2, 5).
15. Va veni o clipă când toată această Slăvită Construcţie va fi terminată. Când se va auzi încă o dată acel strigăt: „S-a sfârşit!” – ca o uşurare şi ca o sentinţă.
În clipa aceea, tot ceea ce-o acoperă acum, tot ce o împovărează şi o urâţeşte acum va fi înlăturat pe totdeauna prin lucrarea curăţitoare a focului (I Cor 3, 10-15).
Atunci Focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea gunoi acum la vedere. Tot ce este acum pe din afară întunecat, uşuratic şi stricător. Tot ce este lemn, fân şi trestie. Dar va lămuri, dându-i o veşnică strălucire, tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi mărgăritare…
16. În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor „pietre vii” din care Dumnezeu-Duhul Sfânt zideşte acum Casa lui Dumnezeu, care este Bise-rica, – El are nevoie de împreună-lucrători.
Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu sunt oamenii binecuvântaţi pe care El i-a ales, prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte duhovniceşti pentru această mare şi cerească operă care a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.
17. Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în Biserica lui Dumnezeu, care este Stâlpul şi Temelia Adevărului (I Tim 3, 15), au fost Apostolii.
Ei au fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mân-tuitorul Iisus Hristos, dar umpluţi de putere şi trimişi de Duhul Sfânt (Mc 3, 14; In 17, 18; Lc 10, 16; I Cor 3, 9; II Cor 6, 1).
Apoi, după Sfinţii Apostoli, au fost urmaşii lor.
Apoi, după ei, urmaşii acestora.
Şi apoi alţii şi alţii, până la sfârşitul vremii acestui har şi al acestei lucrări, când Domnul Hristos iarăşi va să vină cu mărire, să judece viii şi morţii
şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfârşit…
18. Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos (Ef 2, 5),
care trăiesc o viaţă nouă (Rom 6, 4),
având ca rod sfinţirea (Rom 6, 22),
umblând după lucrurile Duhului (Rom 8, 6)
şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Flp 1, 20)
– aceştia, zic, împreună cu toţi acei care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor ca rod şi plinătate în Hristos, alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul cel viu şi duhovnicesc al lui Hristos (Rom 12, 5).
Templul lui Dumnezeu (I Cor 3, 16).
Lăcaşul lui Dumnezeu prin Duhul (Ef 2, 22).
Casa cea nouă şi veşnică a lui Dumnezeu (Evr 3, 6).
19. Oamenii care trăiesc după poftele firii pământeşti (Gal 5, 14-21) şi care umblă după lucrurile lumeşti, ascultând de diavolul (In 8, 44), sunt străini de Dumnezeu, sunt nişte copii ai mâniei şi nişte morţi în păcatele lor (Ef 2, 1; Col 2, 13).
Aceştia sunt „molozul şi schelăriile”, grămezile de materiale care pot părea că fac şi ei parte din Casa lui Dumnezeu. Unii dintre ei chiar sunt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei, – dar, dacă rămân tot în starea de moloz până la sfârşitul vieţii lor, fără a deveni nişte părtaşi la aceeaşi credinţă vie, nu vor moşteni viaţa.
Fără a se naşte din nou – nu vor fi mântuiţi (In 3, 3; Tit 3, 5; Iac 1, 18; I Ptr 1, 23).
Fără a se face părtaşi firii şi sfinţeniei lui Dumnezeu (Evr 12, 10) – vor sfârşi prin a fi înlăturaţi.
Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (I Cor 3, 15).
Soarta neghinei smulse şi uscate (Mt 13, 41-42).
Soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat lor (Mt 24, 48-51).
20. Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt şi prin slujitorii Săi credincioşi,
este ca toţi cei care mai pot fi salvaţi din mijlocul acelora ce trăiesc în păcat să fie aduşi la părtăşia vie cu Hristos, spre a fi transformaţi din nişte robi ai întuneri-cului în nişte fii ai Luminii şi din nişte osândiţi de sub puterea lui satana în nişte izbăviţi ai Crucii lui Hristos (Fapte 26, 18).
Aceştia sunt ostaşii Domnului.
Doamne Iisuse, Te rugăm să ne faci pe toţi nişte astfel de ostaşi ai Tăi.
Amin.