Vorbirea fratelui Leon Andronic de la o adunare de la Cluj, după înmormântarea părintelui Vladimir – 30 martie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Bine v-am găsit, iubiţi fraţi şi scumpe surori în Domnul!
Moartea celui preaiubit al nostru, al tuturor, al părintelui nostru scump şi drag care a plecat în veşnicie, care şi-a luat zborul, pe care l-am petrecut ieri pe ultimul drum mi-a prilejuit această călătorie neaşteptată. Şi am venit cu dor fierbinte ca, pe lângă petrecerea pe ultimul drum a părintelui Vladimir, să văd şi feţele celor scumpi şi dragi din Cluj, de care ne leagă amintiri scumpe de ani şi ani. Şi de bucurii, şi de dureri. Când am trecut astăzi pe lângă tribunalul unde scumpii noştri au [fost judecaţi] şi [unde] noi i-am însoţit, aceasta mi-a răscolit toate amintirile. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că a îngăduit să trecem şi pe-acolo, ca să putem ajunge astăzi să ne revedem în acest loc.
Mă voi lega de Cuvântul Domnului de-aici, din Apocalipsa, în amintirea părintelui Vladimir, unde spune: „Ferice de-acum de morţii care mor în Domnul”. Şi în Psalmul 116, 15: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El”.
Mă leg, în primul rând, de acest concetăţean al meu (am fost vecini cu satele noastre) pe care acum peste patruzeci de ani l-am chemat să vină de la Glingeni (comuna unde era el preot) până în satul meu, Ţereni, cu fraţii, cu steagul Oastei Domnului, ca să începem şi la noi în sat o mică mişcare. Şi am mers împreună cu familia mea, cu fraţii şi surorile mele mai mici, până la biserică, în rând, cu steagul în frunte şi cu părintele Vladimir, de-a lungul satului, din capăt, de la casa părinţilor mei, şi până la biserică, cântând: „Iisus, Regele cel Mare, / Şi-a pus Oastea în mişcare”… Tot satul se uita în dreapta, în stânga… vedea un preot în faţă, un steag… şi se-ntreba: „Ce-i asta? Ce noutate?”. Ne-au petrecut până la biserică. La biserică, am stat ca santinela lângă steag şi lângă părintele, care ţinea steagul în mână. Şi preotul local, părintele Vărzaru, nu ne-a făcut onoarea să-l cheme pe părintele să slujească (căci aşa se obişnuieşte: când un preot intră într-o biserică, [preotul paroh] îl invită, îl îmbracă şi slujesc împreună). Nu l-a invitat, pentru că lui îi plăceau alte lucruri, nu acestea… Şi atunci noi am stat până la sfârşitul Liturghiei, ne-am întors înapoi tot aşa, în rând, cu steagul în frunte, am mers acasă şi am luat masa. Şi oamenii… după noi, cu droaia:
– Ce-i? Unde să vă găsim, să vă ascultăm? Ce faceţi? Unde ne întâlnim?
– Veniţi la domnul învăţător Popovici, fratele părintelui, după-masă ([avea casa] chiar în spatele bisericii) şi veţi vedea şi dumneavoastră…
Fraţilor! După-masă n-au încăput nu în casă… nu în curte… Şi în jur, în drum, tot satul era acolo. Curioşi, dornici… Vine fratele Galeschi cu şaptezeci, optzeci de foi «Isus Biruitorul», alţi fraţi… unul Moş Cheptea, bătrânul, de vreo şaptezeci şi ceva de ani, de departe, tocmai de la vreo sută şi ceva de kilometri, de la Bălţi, şi alţi fraţi de pe la Chişinău, şi ne strângem după-masă pe la ora trei la acest învăţător, fratele părintelui, şi începem adunarea. Fraţilor, a fost o adunare unică! Nici până atunci şi nici de-atunci nu s-a mai făcut! Am vrut să punem un început bun acolo, ca Dumnezeu să lucreze şi să-Şi facă El lucrarea. Şi Şi-a şi făcut-o; iar noi ne-am bucurat nespus de mult.
Dar ceva dureros s-a petrecut. În timpul acesta cât noi ne bucuram şi-L vesteam pe Domnul, şi lumea asculta setoasă, dornică, curioasă, părintele Vărzaru trece pe lângă adunarea noastră, se duce la biserică, trage clopotul de două, trei ori, face repede slujba de Vecernie şi se întoarce direct la Postul de jandarmi. Trimite la noi chiar pe plutonier, pe Vinea, care ne cere legitimaţiile. Le dăm, şi el spune:
– Domnilor, n-avem nimic cu dumneavoastră. Credinţa e liberă. Continuaţi‑vă programul, iar după ce veţi termina, veniţi pe la noi, să stăm de vorbă.
(…) Ne-a dat legitimaţiile şi s-a dus, noi ne-am căutat de treabă până s-a terminat adunarea. În noapte aceea, şaizeci de kilometri am parcurs. Până dimineaţa am ajuns la Orhei, unde era hramul bisericii Sfântul Dumitru. S-a făcut o mare adunare, unde iarăşi au venit mulţi fraţi. Şi nu ne-am mai dus [pe la Postul de jandarmi], ci ne-am căutat de treabă.
Fraţii mei, asta, o scurtă paranteză în legătură cu [felul cum l-am cunoscut] pe părintelui nostru Vladimir.
Apoi, nu mai spun… de-acolo l-am chemat acasă la mine, l-am întâlnit la Chişinău, l-am întâlnit la Orhei, l-am întâlnit, fraţilor dragi, în locuri diferite în ţara aceasta; la Strâmbeanu, la Sig, pe la Rădăuţi, a fost la mine la Bacău… în sfârşit… unde nu ne-am întâlnit mereu, pe meleagurile credinţei şi ale Lucrării Oastei! Aceasta a fost legătura noastră care ne-a legat şi ne-a unit prin Domnul Iisus. Şi nu se putea să nu-mi aduc aminte şi nu se poate să nu pomenesc şi cuvintele lui când a luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif. A spus aşa, în trei telegrame: una de [acasă], a doua din Iaşi şi a treia din Ploieşti: „Nu se poate să nu văd faţa celui mai mare binefăcător al meu. Rugăm, amânaţi înmormântarea”. Aşa a fost dorinţa lui.
Fraţilor, eu când am ajuns [atunci] la Sibiu (nu vă pot spune [în amănunţime], că sunt prea multe de spus), am [fost prezent] la dezbrăcarea Părintelui Iosif. Frăţiile voastre poate unii nu ştiţi sau unii aţi auzit. [Eram acolo], iar părintele încă nu sosise, venea cu acceleratul. Era iarnă, în plin februarie şi el alerga, să ajungă. Când a sosit ora plecării, toţi fraţii din ţară care erau acolo a trebuit să facem un rând de câte şase şi am plecat cântând de pe Filozofilor, 18, unde stătea Părintele, şi până la cimitir. Un singur preot care era de-acolo a fost îngăduit să-i facă înmormântarea de mirean, nu de preot (ştiţi că el a fost pedepsit), şi lumea stătea aşa, cu grămada, în dreapta şi-n stânga pe trotuare. N-avea voie nici un preot să ia parte [la slujbă]. Numai părintele Viorel Bujoreanu şi acest părinte, Vladimir Popovici, au îndrăznit să calce această dispoziţie şi s-au înrolat şi au venit cu noi, iar pentru aceasta au avut de suferit.
Cât noi am parcurs drumul acesta, nu s-a tras decât un clopot, două, când am plecat. În rest, nimic. Fraţilor! Ceea ce nu i-a dat Biserica, i-a dat armata. Când am ajuns în faţa regimentului, o fanfară de cincizeci, şaizeci de persoane, i‑a intonat un Tatăl nostru atât de puternic… plângeau şi pietrele… Da, nu i-a dat Biserica ceea ce i-a dat armata. Un Tatăl nostru cântat de toţi cei care erau rânduiţi de Dumnezeu. Şi aşa l-am petrecut până la mormânt. Şi acolo de-acu’ se însera. Ştiţi că iarna zilele-s scurte. Sângera părintele, că nu sosise. Iar noi stăteam acolo şi fraţii se perindau la cuvânt, la cântări, lacrimi… o, ce era acolo!… Groparii abia aşteptau să-l vadă pus acolo în ţărână, iar noi nu şi nu! Îl aşteptam pe părintele.
Şi numai aşa, la un moment dat, apare părintele cu o maşină până la poartă. Iar de la poartă îşi ridică rasa aşa în brâu, cum se zice, şi a luat-o printre morminte, cu capul gol, ca Petru, printre morminte, direct la noi (căci auzise cântările). Când a sosit, n-a mai putut vorbi, sărmanul… N-a mai putut să scoată un cuvânt. Oboseala, emoţiile, lacrimile… Şi stă câteva clipe fără să spună un cuvânt. După ce şi-a revenit, cel dintâi lucru pe care l-a spus a fost: „Daţi-mi voie să văd faţa Părintelui Iosif”, despre care spusese: „Nu se poate să nu văd faţa celui mai mare binefăcător al meu”. (…)
S-a deschis sicriul, care era gata înşurubat acolo, i-a văzut faţa, l-a sărutat, a scos din sân o cruce pe care o avea de la Ierusalim şi i-a pus-o pe piept. Apoi s-a închis sicriul şi l-am coborât pe Părintele Iosif jos în mormânt.
Fraţilor, nu se poate spune în cuvinte ceea ce am simţit în zilele acelea. Fraţii n‑ar mai fi plecat de-acolo. Dar, sigur, trebuia totuşi să plecăm la ale noastre. Şi ne-am întors fiecare unde a dat Dumnezeu. Dar părintele Vladimir a fost reţinut de fratele Traian, de fratele Marini, de fratele Capătă, de alţi fraţi care erau cu Părintele (căci aceştia erau toţi ucenicii lui, erau „calfele lui Neemia”) şi i-au spus: „Părinte Vladimir, nu pleca! Rămâi în patul Părintelui! Că nu putem suferi să vedem patul gol… Rămâi aici, ca să ne mângâi sufletele noastre străpunse de sabia durerii”. Şi a rămas părintele vreo săptămână, ca să poată sta de vorbă cu fraţii.
Asta, în legătură cu părintele nostru Vladimir. (…)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
